Interviu cu Irina Movilă
Muzeul esențializează spiritul, teatrul oferă trăirea
Susține o serie de spectacole în mai multe incinte ale Muzeului Municipiului București și, deseori, joacă cu casa închisă. Irina Movilă este o actriță despre care criticii de teatru spun că transmite emoționant mesajul fiecărui rol în parte, fermecându-și spectatorii, transmițând complex tensiunile și mesajele personajelor sale.
În interviul pe care ni l-a acordat, actrița Irina Movilă ne povestește despre cum valorile pe care le reprezintă muzeul și spațiile sale se îngemănează fericit cu drumul spectatorului vizitator care, prin teatru, este condus către chintesență.
Care este diferența între experiența pe care o trăiește spectatorul obișnuit cu scene clasice ale teatrului și aceea a spectatorului care vine în incinta unui muzeu?
De la început, încă de când am primit propunerea de a construi „spectacolul” în incinta unui muzeu, ideea mi-a surâs. Directorul Muzeului Municipiului Bucureșți, Adrian Majuru, mi-a propus să însuflețesc, în felul meu, artistic vorbind, niște spații de care trebuie să te apropii cu delicatețe și să le oferi plecăciunea cuvenită.
Mi-am propus să fac mai lesnicioasă calea către valorile pe care le reprezintă muzeul și spațiile sale, mi-am dorit să facilitez drumul spectatorului vizitator. Nu trebuie să explic eu, dar muzeul reprezintă o chintesență, o ajungere la esență. Iar spectacolele noastre nu sunt decât o altfel de chintesență, o altfel de invitație pentru vizitatorul doritor de cunoaștere. Muzeul reprezintă, în esență, valoare și informație. Muzeul este o lume esențializată. El esențializează spiritul. Teatrul esențializează trăirea, experiența, accidentul, viața. Teatrul la muzeu, prin prisma mea, încearcă să pună în valoare calitatea indubitabilă a personalității muzeului.
Spun asta pentru că văd cât de diferite sunt experiențele noastre că actori într-un spațiu cum este Muzeul Theodor Aman de exemplu, față de invitația ludică pe care ți-o oferă Casa Filipescu-Cesianu, cu mansarda sa superbă, a cărei arhitectură, coborâtă din secolul al XVIII-lea, te duce cu gândul la dramaturgia shakespeariană, ori grădina acestei Case, elegantă, somptuoasă. Uneori violoncel, alteori vioară ori pian, adesea saxofonul și clarinetul încălzesc cuvinte ale unor gânduri de suflete celebre. Muzeul, cu statura sa inconfundabilă, cu personalitatea sa precisă, se oferă spectatorului și prin spectacolele noastre care încearcă să diversifice calitatea percepției într-o fixare a amprentei sale inconfundabile. Teatrul te invită la opțiune, muzeul crează repere. Teatrul oglindește, muzeul înglobează. Teatrul reflectă, muzeul concentrează. Spectatorul vizitator este și el o prezență deja filtrată și rafinată în opțiunile sale. De aceea, sunt pur și simplu fericită că am ocazia să-l întâlnesc pe acest spectator într-un contact atât de direct și de personal. Sunt de mult îndragostită de poezie, de această muzică a cuvintelor înșiruind imagini, trăiri, concentrând o stare a lucrurilor, o imponderabilitate, un echilibru fulgurat. De aceea, consider că dialogul dintre poezie și muzică poate oferi un spectacol interesant, aș putea spune chiar incitant pentru spectatorul de astăzi, pentru că el oferă un altfel de limbaj. Un limbaj al sufletelor și minților luminate, adunate pentru 50 de minute, în sunet, cântat ori rostit.
Vă invit să prezentați, pe scurt, fiecare spectacol în parte din actuala stagiune a MMB.
„Eminescu remember”, „Călătorii sentimentale” ori „Nocturnă boemă” sunt, cred, un exemplu în sensul despre care vorbeam mai devreme. „Zâmbiți, vă rog”, pe muzică și improvizație cântată la saxofon și clarinet, oferă publicului o altă față a poeziei, expresia sa ludică este cea exploatată aici de mine și de domnul Marius Bodochi. Am lăsat la urmă „Cearcănul de lângă soare” pentru că, după părerea mea, el reprezintă o mică bijuterie demnă de a fi expusă într-un muzeu. „Cearcănul de lângă soare” reprezintă chintesența trăirii acestui popor: pasională, vulcanică, revoltându-se ori tânguindu-se.
Sunt eminamente texte populare, cu autor anonim care scot, totuși, din anonimat talentul și forța neștiută a unui popor ca al nostru, prea adesea umbrite. Sunt texte în culori tari ce mi-au adus aminte de marile monoloage shakespeariene și așa le-am și tratat. Iar „Amor, mofturi și politică” este, în expresia sa spectaculară, un mic muzeu ambulant, ce tranzitează operele lui Caragiale încercând să scoată în evidență natura lor, aș putea spune perpetuă. Culorile domnului Caragiale sunt și ele tari, uneori hilare, alteori monstruoase. Cert este că pleacă din adâncul ființei și răscolesc pasiuni și tare adânci. „Simt enorm și văd monstruos”, scria domnia sa. În spectacolul nostru, micii actori Ana Dumitrescu și Mihnea Ghinea, ambii în vârstă de 10 ani, sunt un cuplu ce se metamorfozează continuu „îmbrăcând” haina diferitelor personaje și purtând, la propriu, costume de oameni mari, în ideea că nici pasiunea, nici meteahna, nu sunt efemere.
Îmbrăcăm adesea pasiunile, modul de gândire, ori defectele părinților noștri. Atenție, deci, cum ne creștem copiii!… „Vecina de alături” îmi este dragă, precum îmi este dragă vârsta mea. Climatul mental și sentimental al vecinei de alături e unul comun multor suflete care se află în căutarea echilibrului și în competiție cu timpul, în conflict cu singurătatea. Eu și Mircea Rusu căutam să îmbrăcăm cât mai variat cele două personaje ce-și caută „jumătatea”.
Combinați deseori poezia și muzica. Dar cât de necesară este această experiență într-o lume din ce în ce mai agresivă și gălăgioasă?
Am dorit să ofer o escapadă între sufletele și mintea noastră. O alternativă, sper eu plăcută, la spectacolul televizorului.
Uneori, actori și spectatori sunt copii. Ce vă spun ei la finalul spectacolelor? Ce învață unii, ce percep ceilalți?
Copiii, cu acuratețea simțirii și observației lor, cu agerimea și inteligența lor, mă uimesc continuu atât ca spectator, cât și ca actor. Mi se pare că am mereu de câștigat din contactul cu ei, iar lor li se deschid porți de înțelegere pe care cred că vor știi să le utilizeze spre folosul lor mai târziu.
Vă întreb acum ca actriță, dar și ca organizator de astfel de spectacole, cum vă gândiți să contribuiți în viitor la diversificarea ofertei culturale? Ce surprize pregătiți pentru această toamnă?
Da, am câteva proiecte, sper eu atractive. Două recitaluri de poezie Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Apoi, un alt pas de deux, spectacolul „Agenda” de Jean-Claude Carrière, împreună cu Marius Bodochi. Și „Corespondențe celebre”, împreună cu Mircea Rusu. Și, poate, dacă voi avea putere și susținere, un „De-ale carnavalului, la muzeu”. Pentru cei mici și nu numai, am pregătit o surpriză de care mai ales părinții își vor aminti: „Aventurile baronului Münchausen”, care va îngloba în el și elemente de magie.
Interviu realizat de Simona Popescu pentru publicația „București în 5 minute” care se difuzează gratuit în toate muzeele și casele memoriale din componența Muzeului Municipiului București