– Ce anume a inspirat alegerea denumirii seriei literare care s-a desfășurat la final de vară și început de toamnă la Casa Filipescu-Cesianu? De ce nu contează deznodământul?
Doina Ruști: A fost o alegere spontană. Vorbeam cu Alina Pavelescu despre risipirile epice din ultima vreme, constatând că sub euforia operei deschise, scrierea epică a început să capete un fel de aversiune față de deznodământul clasic. Or, ce este o poveste? Tocmai istoria unui conflict, urmărit de la naștere până la moarte. De ce-ar mai interesa pe cineva o confruntare fără final?! Și-așa, discuția a ajuns la istorie, mai cu seamă la cea a Bucureștiului, în care poveștile sunt fără sfârșit, ca și viața. Conflictele sunt dezamorsate într-un spațiu larg, uneori prin detalierea unor teritorii labirintice. De pildă, ce-ar mai fi istoria lui Alecu Văcărescu, dacă am spune-o cronologic, de la copilăria lui cu mamă vitregă, la sfârșitul dramatic, într-o pușcărie din Tulcea? Or, literatura îți dă ocazia să povestești doar o parte a unei istorii, una care într-un fel ține de deznodământ, dar care în aceeași măsură îl face să nu mai conteze. Faptul mărunt, că a existat un văr, devenit mai târziu legendarul Ban Furtună, poate să pună povestea într-o altă lumină. Or, exact asta mi s-a întâmplat, când, la Palatul Suțu am dat de portretul acestui aristocrat bătrân, care într-un mod imprecis, prin detalii, pe care numai literatura știe să le pună în valoare, mi-a așezat povestea pe o altă treaptă a biografiei lui Alecu. Ce mai contează finalul trist și unanim cunoscut, când personajul lasă un mesaj inepuizabil, plasat la vedere, într-un muzeu? De aici, a pornit ideea că deznodământul nu contează, având în centru intenția de a-i provoca pe câțiva prozatori la un exercițiu de compoziție. Dar, desigur, acesta a fost doar un pretext. Mulți dintre noi simt nevoia unei re-socializări de breaslă, iar cu cei care au avut chef, am încercat să punem bazele unei mici societăți de iubitori de poveste.
– Cât a fost inspirație, cât entuziasm, cât planuri de viitor pentru această serie de la Cesianu? Cum și când o vezi continuând?
D.R.: Am mers mai mult pe entuziasm, mai ales după ce am fost la Muzeul Vârstelor și ne-am întâlnit cu Adrian Majuru, dar și cu câțiva muzeografi, și-am realizat că în momentul de față trăim o perioadă de metamorfoză a epicului: toți avem nevoie de poveste, iar lumea culturală aproape că trăiește în interiorul literaturii. Muzeografii romanțează istoria, scriitorii o reevaluează în linia ei magică, filmmakerii fac dispozitive, în care literatura are un rol principal etc. Cred într-o artă hibridă. Tocmai de aceea am inițiat o asociație a creatorilor de ficțiune, în ideea că arta actuală e creată pe un melange, fără ca materialul / instrumentul să mai fie esențiale. Creatorii caută emoția în formele ei cele mai rafinate, de unde și multele evenimente întemeiate pe instinct, pe actul spontan. Întâlnirile noastre se înscriu aici. Fiecare seară din grădina Casei Filipescu-Cesianu a fost o încercare a fiecăruia (spectator sau actant) de a intra într-un joc, cu doar câteva reguli. Acolo unde deznodământul nu are importanță și vocile sunt mai numeroase, mai libere.
Am avut un număr impresionant de întâlniri, cred că 16, completate și de un mini-festival de câteva zile. Totul a fost filmat printr-un parteneriat cu Pintadera Film. Am avut în jur de 80 de invitați, în special scriitori, dar și istorici, jurnaliști, actori etc. Desigur, nu e un lucru ușor. În afară de Alina Pavelescu, parte din eveniment, am avut și multe alte ajutoare. În primul rând, a fost alături de noi Carmen Târnoveanu, care, printre emisiunile de la TVR, a venit ca amfitrion al Deznodământului – uneori completată de Adriana Irimescu sau de Ramona Mihăilă. Ne putem lăuda de asemenea cu parteneri foarte serioși, printre care Cristina Bogdan, decana Facultății de Litere, Radio Tananana, revista Cultura, ed. Litera, ziarul Adevărul, Agenția de Carte, acasă.ro etc. și nu în ultimul rând angajații de la Muzeul Vârstelor, istorici și muzeografi care au rămas peste program și care au luat parte efectiv la evenimente. Cred în întâlnirile culturale și în rostul unui muzeu da a aduna în jurul exponatelor oameni care pot crea din ele o poveste. La fiecare întâlnire, un istoric a povestit, un obiect din Muzeul Vârstelor a devenit literatură.
Aceste întâlniri de miercuri fac deja parte din viața noastră. Le-am încheiat în noiembrie, deoarece se apropia Gaudeamus-ul și ultima lună din an, cu numărul ei copleșitor de sărbători, întâlniri și fapte învelite în staniol.
– Bine, dar… un deznodământ tot va fi, cândva. Care crezi ca ar putea fi acela într-un scenariu optimist?
D.R.: Mă gândesc deja să revenim în primăvară, cu seria a doua, într-un format îmbunătățit.
– Care obiect din Muzeul Vârstelor ți-a plăcut cel mai mult?
D.R.: Lanterna magică, pe care n-aș fi observat-o dacă nu mi-o semnala Lorena Caldeș (muzeografă), și care inevitabil te duce nu atât la istorie, cât la dorința aprigă a unor oameni de a-ți arăta ceea ce văd ei. Privind-o a fost ca o recuperare, mi-am amintit timpul în care scriam romanul Mâța Vinerii și vorbeam despre un astfel de obiect.
– Cât de mult mai iubesc copiii și adolescenții de astăzi poveștile? Ce mai înseamnă fila cărții pentru ei?
D.R.: Lucrurile sunt neschimbate în privința aceasta. Poveștile fac parte din modul de a percepe viața și nu vor dispărea niciodată. Felul în care sunt spuse/scrise s-a schimbat, se află în permanentă metamorfoză. Nici măcar eu nu mai cred în fila de hârtie ori în foșnetul cărților, d-apăi copiii, crescuți cu telefonul în mână! Cartea tradițională are, cred, un rol mai mult de tabiet, de experiență nostalgică. Dar, să fim drepți: e mai comod să citești după un device special, unde fila e la dispoziția ta, o poți face să arate exact cum vrei… Plus că este vorba despre timp, despre plăcerea răsfoitului rapid, a căutării ori a unei lecturi versate (fragmentariste, tematice, de tipologii și așa mai departe). Cred în noile forme ale scrisului, iar audio și videobookul mi se par actuale. Cum ne începem ziua, indiferent de vârstă? Cu o căutare pe Google 🙂
– Cât de fertilă este literatura română contemporană?
D.R.: Cred că ne aflăm într-o perioadă foarte bună pentru scris. Există aproape o explozie de proză. Datoria literaturii este în momentul de față să-și formeze cititorii. Văd o literatură evoluând prin lectori specializați, prin cluburi mici de lectură.
– Ce vezi când privești în marea oglindă-portal de la Palatul Suțu?
D.R.: Întotdeauna îl văd pe Zogru, în episodul balului din palat, când s-a privit pentru prima oară într-o oglindă. Ceilalți nu puteau să-l vadă, deși era acolo, în colțul oglinzii, ca un intrus. Mi-am făcut și o fotografie pe scara interioară a muzeului, iar în spatele meu, în colțul din dreapta al oglinzii se vede o umbră, o silueta care îmi este familiară. Nu mă îndoiesc că uneori personajele literare, ca și alte proiecții ale minții omenești prind consistență în lumea materială. Sunt ca obsesiile, ca actele telepatice.
– Acum, că ne cunoști mai bine, ce l-ai pune pe Zogru să facă la muzeu?
D.R.: Dintre muzeele europene cel mai mult m-a mișcat cel din Skopje. Dacă marile muzee s-au bucurat de o moștenire însemnată, acolo totul este nou, istoria e recompusă din statui de ceară, transformate în personaje istorice. Mi-a plăcut, m-am conectat la efortul depus. Mi-ar plăcea, prin urmare, ca Zogru să prezinte costume și personaje, statui de ceară îmbrăcate în hainele epocii, populând holul de la parter.
– Ce surpriză literară va țâșni din sertarul tău cu povești?
D.R.: Pregătesc acum o continuare a volumului Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot. Este vorba despre 52 de texte, adunate sub titlul Depravatul din Gorgani. De data aceasta încerc să arăt altă față a lumii românești, tot fanariotă, dar legată de plăceri secrete și de un teritoriu al fanteziei. Cartea este programată pentru primele zile ale anului viitor și va apărea tot la Litera.
Interviu realizat de Simona Popescu