Printre vizitatorii Muzeului Municipiului București deseori întâlnim români din străinătate care, fie în vacanță, fie în scurte vizite de lucru, ajung în muzeele și în casele memoriale ale MMB, dornici să afle, să învețe istorie și să admire diferitele exponate. De aceea, preocuparea de a organiza conferința interdisciplinară „România Mare 2.0 – De la insula de latinitate la arhipelagul global”, în cadrul Idei în Agora, a reprezentat o continuare firească a efortului și preocupării de a afla detalii despre diaspora românească, de a face o analiză a principalelor sale probleme. Interviul cu Prof. Univ. Dr. Dumitru Sandu (cel care a prezentat expunerea cu titlul „Drumurile noilor diaspore românești: între aici și acolo”) este edificator în această privință. Vă invităm să-l citiți în continuare.
Cum ar trebui să se ajungă de la preocupare la politici publice concrete care să oprească valul migraționist?
Dumitru Sandu: Accentuez pe ideea că diaspora românească nu este unitară. Pentru a înțelege mai bine, este necesar să ne uităm la diferențe. Există o diferență majoră între ceea ce a fost în perioada comunistă, când era o diaspora de exil, o plecare definitivă, de penalizare a regimului comunist. Acum avem de-a face, în principal, cu o migrație pentru muncă, transformată în timp în comunități de tip diasporic. Simplificând, apare o întrebare: care este diferența între „populația de migranți” și „românii din diaspora”? Sunt aceiași oameni la care te uiți diferențiat. Când vorbești despre diaspora, te uiți obligatoriu la asociațiile pe care le au, la formele de interacțiune, la ideea de revenire în țară. Acesta este un nivel. După aceea, pentru mine, ca sociolog implicat de multă vreme în tematica migrației și a diasporei, temele merg împreună și trebuie discutate împreună. Important este să pui pe piață informația care poate duce la fundamentare de acțiune, la fundamentare de politici în domeniu. Am accentuat pe ideea că avem un deficit foarte mare de informație. Deși este foarte simplu: dacă vrei să faci politici în domeniul migrației, diasporei, dezvoltării – pentru că toate trei merg împreună – atunci trebuie să ai, ca la medic, informație precisă pentru a pune un diagnostic corect. Și de acolo să te duci către ideea de politici publice. În actualul context, ne luăm informația din orice formă de cercetare. Spre exemplu, România are 47% dintre tinerii de 16-35 de ani care vor să plece în străinătate. Și vor să plece cu planuri precise. Și atunci, trebuie aflat și bine înțeles ce se întâmplă cu ei.
După părerea dumneavoastră, de ce vor să plece, cum se explică acest exod masiv?
Dacă rămânem cu vechiul clișeu care e corect, dar nu mai este pe deplin adecvat la situația de față, știm că unii pleacă pentru că au salarii mici. Așa este, aceasta reprezintă o constantă. Din 90 încoace românii pleacă pentru că salariile sunt mici. Dar, între timp, situația a devenit mai complexă, și trebuie înțeleasă că atare.
Unii spun că vor să plece pentru a câștiga mai bine, dar alții par că pleacă ignorând faptul că și aici se pot realiza și fără să cunoască date, informații despre noua viață într-o țară străină.
Absolut, este un deficit de informație. Și mai este un fapt care trebuie luat în seamă. Spre exemplu, situația economică și administrativă a țării este evident mai bună astăzi decât era ieri, alaltăieri.
Și atunci de ce mai vor să plece? Este o ecuație, ca la matematică. În care trebuie să ai toți parametrii aceia pentru rezolvare. Unul dintre parametri care trebuie rapid introduși în ecuație se cheamă nivelul de aspirații pe care îl au tinerii, aici, în România. În clipa de față trebuie ținut cont de faptul că nivelul de aspirații este aproape ca în Occident, aproape ca „afară”. Deci, degeaba s-a mărit salariul pentru că, haideți să luăm exemplul medicilor, este superb că s-au mărit salariile, trebuia mult mai devreme făcut acest lucru, dar în același timp, cel care este student foarte bun la medicină trebuie să aibă nu numai salariul mai mare, ci și condiții de lucru ca în Occident, pe care nu le are. Apare foarte clar în sondajele pe care le-am făcut, nu numai referitoare la medici, ideea că unul dintre motivele de plecare în străinătate a tinerilor este legat de condițiile de promovare profesională și de mediu de lucru.
Potrivit unor sondaje de opinie alte motive invocate sunt haosul legislativ, nevoia de acces la servicii medicale de mai bună calitate, corupția, lipsa predictibilității pentru propria lor viață.
Și mai este ceva! Realitatea trebuie citită nu numai în sondaje, cele de calitate referitoare la românii din străinătate fiind foarte rare, din păcate. Din 2007, 2008 nu au mai fost asemenea sondaje, este inadmisibil. Problemele și soluțiile la acestea trebuie citite calm, liniștit, și în sondaje, în cadrul oficial, dar și în mișcările de stradă. Practic, începând cu 2015, cu accidentul Colectiv, tinerii, mai ales cei din marile orașe, sunt foarte atenți la felul în care funcționează administrația. Un instrument cu care eu lucrez se cheamă Eurobarometru. Printre puținele sondaje pe care le mai avem în spațiul public este acest Eurobarometru care se face de două ori pe an în toate țările europene. Și este o întrebare standard care se aplică la aproape fiecare astfel de sondaj asupra tuturor celor 30.000 de intervievați în toată Uniunea Europeană: după părerea dumneavoastră care sunt principalele probleme pe care le aveți în țara dumneavoastră? Pe răspunsurile românilor, cele care ne interesează în momentul de față, apar prețuri, venituri, salarii, nivelul de trăi. Pe locul doi, apare administrația publică. În spațiul public de la noi informația nu este difuzată. Motivația legată de plecarea din țară, conform acestui Eurobarometru, oferă date care trebuie analizate împreună, nicidecum fiecare separat.
Cum comentați nivelul scăzut de speranță pe care tinerii care decid să plece în străinătate spun că îl au?
Haideți să punem degetul pe rană: de unde ai porni, cam tot acolo ajungi. La modul în care se face selecția profesională. Deci degeaba mărești salarii, degeaba creezi locuri de muncă (în prezent acum este un fel de blocare din cauza creșterii economice efective), România rămâne o societate super segmentată administrativ. Lipsa aceea de speranță nu pică din cer.
Și, totuși, de unde pot veni soluțiile optime?
Dacă ar fi să orientez discuția către o cauză structurală aș menționa slaba capacitate a societății românești de a învăța din greșeli, deci apare nevoia de (auto)corecție a mecanismelor instituționale.
Un exemplu: atunci când se schimbă un ministru, nu mai contează ce a făcut celălalt. Se schimbă ministrul, o iei de la zero. Apoi, nu avem studii de evaluare. Toată lumea în această țară are impresia că lucrează foarte bine și nu mai are nevoie de ele. Nu se poate așa ceva. O groază de probleme ale spațiului românesc totdeauna sunt puse pe seama politicienilor. Au o parte de vină, consistentă, dar nu e de-ajuns. De ce nu reacție adecvată, de ce nu mecanisme de învățare? În parte și pentru că nu avem consilieri pentru cei care iau decizii ca să poată să-și facă treaba așa cum trebuie. Vă dau un singur exemplu. Lipsește dialogul. Orice persoană în funcție publică este datoare să înțeleagă de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Chiar dacă nu sunt rău intenționați, le lipsesc consilierii care să le ofere consultanță profesionistă. Din păcate, foarte multe dintre politicile publice care se fac în România, unele sunt foarte bune, dar unele dintre cele necesare care nu se fac – și pot da exemple cât cuprinde – nu se fac pentru că nu aduc voturi. Această problemă trebuie depășită.
Interviu realizat de Simona Popescu pentru publicația MMB „București în 5 minute”