Idei în Agora – Pentru o cultură a dialogului public

Interviu cu Sorin Antohi, coordonatorul programului Idei în Agora, dedicat analizei spiritului public, realizat de Muzeul Municipiului București în parteneriat cu Asociația Orbis Tertius / A Treia Lume.

AE: Ce v-a inspirat să creați acest program?

Sorin Antohi: În spațiul public românesc nu există o cultură a dialogului. Nu avem o tradiție a discuțiilor informate și calme, nici a confruntărilor pasionate de idei (nu de umori). Oamenii reacționează, în cel mai fericit caz, la câteva cuvinte-cheie (pe care de obicei le prind din zbor și nu le înțeleg prea bine) și, întotdeauna, la persoana preopinentului. Adesea, reacțiile sunt viscerale, ieșind din cadrul civilității minime și ratând sistematic obiectul disputei. De aici, ideea programului. O idee banală, cvasi-absentă la noi: să discutăm intens, dar clar și cu mintea limpede, și să atingem un public cât mai larg. Fără a coborî nivelul dialogului, ci ridicându-l împreună. Cu o formulă memorabilă a unuia din mentorii mei, Mihai Șora, aș vrea să contribuim, intelectual și civic, la dialogul generalizat.

AE: Poate fi muzeul o agoră?

SA: În multe țări din Occident și din alte regiuni ale lumii, muzeele sunt instituții vii. M-am bucurat să găsesc aici, la Muzeul Municipiului București, o astfel de strategie, una de prezență în viața cotidiană a orașului. În viața publică din București aproape lipsește dezbaterea despre idei. Formele, de la sunete la imagini, sunt permanent prezente în sfera publică a Capitalei. Și e foarte bine. E rău însă că fondul e neglijat. Formele nu pot fi separate de fond, nici nu i se pot substitui (eventual pentru a-i aștepta emergența). Bucureștenii au de ales între zeci, sute de concerte, spectacole și festivaluri care merg din unul în celălalt sau în paralel.  Ca în Occidentul ultimelor decenii, cultura noastră publică e un carnaval fără pauză și fără sfîrșit. Nu am nimic împotrivă. Viața e grea, iar nevoia de divertisment e legitimă. Dar cetățenii, în special cei inteligenți și educați – care sunt și ei îndreptățiți să aibă acces la bunuri publice potrivite pregătirii și aspirațiilor lor –, nu dispun de spații și cadre în care să (se) vorbească inteligibil și competent despre idei. Adică tocmai despre ce articulează și inspiră viața lor, fie că ei știu (mai bine sau mai rău), fie că nu (și ar trebui să afle, pentru a trăi în cunoștință de cauză). Acesta a fost principiul seriei noastre de dialoguri la Muzeu. Prin transmisia și arhivarea pe Internet, aceste conversații mai mult sau mai puțin formale (dialoguri cu un invitat special, dezbateri cu mai mulți invitați, conferințe etc.) sunt și vor rămâne accesibile mai multor oameni din mai multe locuri, pe termen lung.

AE: Este de ajuns doar să existe o înțelegere mai bună? Sperați ca aceste dialoguri în agora să fie urmate de acțiune?

SA: Încercarea mea modestă este să aduc împreună oameni inteligenți din toate orientările filozofice, ideologice, politice, metafizice și epistemologice pentru dialoguri veritabile. Pe mine nu mă interesează monologul în sine, oricât ar fi de fascinant și substanțial. La limită, monologul este imposibil, fiindcă e inevitabil formulat și receptat într-un context dialogic. Observația e valabilă și pentru cele mai înalte realizări ale celor mai mari autori. Nu am răspunsuri ultime, nici nu le caut numai în afara istoriei, fiindcă răspunsurile se prefac pe măsură ce întrebările (și lumea) se schimbă. Am convingeri, am și conștiința evoluției lor, așa că încerc să le plasez cât mai judicios, prin riguroasă contextualizare, între absolut și relativ (știind că și aceste repere sunt mobile). Prin urmare, în toate situațiile acestea de dialog public plasate sub genericul Idei în Agora, vom căuta să păstrăm și să cultivăm – în special prin colocvialitate și cordialitate, respectând deci însăși structura dialogică a interacțiunii sociale – deschiderea intelectuală și spirituală. Cu speranța că, în acest mod, ideile mari devin mai accesibile pentru mai mulți și, simultan, se clarifică pentru cei puțini care le discută profesional.

AE: Există un element unic pe care un muzeu îl are pentru a găzdui astfel de dezbateri?

SA: Muzeul are o vocație de repozitoriu al trecutului, de spațiu formativ, de reflecție și contemplație. În principiu, la muzeu te duci să afli, să descoperi, dar și să te aduni, să te concentrezi, să gândești, să visezi. Noi adăugăm și vocația dialogului public. Nu-i o noutate, nici măcar în România. Numai că noi vom lucra mai sistematic pentru a forma această cultură a dialogului de care vorbeam mai înainte.

AE: Cum combinăm acest public pe care l-ați menționat cu spațiul unui muzeu și cu oamenii care au o barieră, din diferite motive, de a vizita o astfel de instituție?

SA: Eu cred că această barieră nu există. Oamenii trebuie atrași. Dacă se întâmplă ceva interesant la un muzeu, publicul află și vine. Dacă nu se întâmplă nimic pe lângă activitatea de bază (conservarea și expunerea patrimoniului), de câte ori te poți duce să vezi aceeași expoziție permanentă sau una temporară? Am trăit pe perioade de luni sau ani (zilele și săptămânile au altă regulă) în mai multe orașe de artă și de cultură din lume, mari și mici (Paris, Berlin, Budapesta, Viena, Londra, Essen, Arles etc.). De la un timp, treceam destul de senin, văzându-mi de rutină și de urgențe, pe lângă repere fantasmatice ca Luvru, Museumsinsel sau National Gallery. Nu poți să le vezi în fiecare zi cu aceeași stupoare admirativă sau același elan extatic, nici chiar cu interes savant. Din acest motiv, de altminteri, am organizat ori participat la dezbateri în muzee din multe locuri din lume, din Germania și Franța în Australia și Taiwan. E o practică apărută în Occident, devenită standard în ultimii 25 – 30 de ani, care a cultivat comunicarea între un public altădată pasiv și persoane, personaje și figuri care pot asigura transmisia dialogică a ideilor.

 

Interviu realizat de Alecsandra Ecard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *