Interviu despre surpriză și priză la public cu Alexandru Andrieș
Haina muzicală ca purtător de mesaj peste timp
Cine este Alexandru Andrieș?
M-am născut pe 13 octombrie 1954 în orașul Brașov, pe atunci orașul Stalin. Țin minte cu câtă plăcere mă jucăm cu pietricelele de la baza soclului statuii cu același nume [Stalin, nu Brașov], spre disperarea părinților mei, niște părinți minunați, care m-au lăsat mereu să decid în punctele importante și nu m-au pus niciodată sub presiune. Când profesoara de pian a insistat să fac mai multe ore, mama mea i-a spus că eu am decis să nu mai fac nici o oră – și așa a rămas. Când profesorii de la liceu trăgeau de mine în toate părțile – cel de română, să dau la română, cel de desen, să dau la desen, cel de muzică, să dau la muzică și profesoara de matematică… să dau la matematică, evident – mama mea i-a strâns în cancelarie pe toți și le-a spus: „să-mi lăsăți copilul în pace, o să facă ce vrea el, nu ce vreți voi”.
Când am vrut să fac pictură și grafică în paralel cu orele de la liceu, n-a fost nici o problemă, și când m-am hotărât să dau examen la arhitectură, chiar dacă părinții s-au mirat puțin, așa am făcut.
De cântat, m-am apucat mai mult în joacă, și de făcut cântece, la fel [fără să mă gândesc la ceva serios nici o secundă], dar colegii de facultate m-au împins să cânt în Club A, și de acolo am ajuns în tot felul de locuri: am cântat la festivalurile de jazz – Sibiu și Costinești -, la festivalurile studențești și la tot felul de concerte la care eram invitat, cu precădere la Cluj, Iași și Timișoara, iar în 1984 am înregistrat și lansat primul meu album, „Interioare”.
După surpriza și priza la public pe care a avut-o acest album, au urmat „Rock’n’Roll”, „Despre Distanțe” și „Trei Oglinzi” – ca în 1990 să apară „Interzis”, un album cu cântece înregistate neoficial în diverse concerte înainte de 1990 și care a fost cel mai bine vândut disc al anului.
A urmat o lista lungă, o să numesc aici doar albumele care pentru mine sunt mai importante : „Azi” [1991] „Nimic Nou Pe Frontul De Vest” [1993] „Hocus Pocus” [1995] „Verde-n față” [1998] „Texterioare” [1999] „Vreme Rea” [2000] „Muzică De Divorț” [2001] „Cîntece De-a gata” [2002] „Blues Expert” [2003] „Ninge Iar” [2007] „Oficial” [2008] „Petală” [2009] „Incorekt” [2011] „Cîntece Pirateresti” [2013] „Disc Domestic” [2016] și „Petrică Are O Oaie” [2018].
Există și proiecte în care am făcut variante în limba română ale cântecelor unor artiști pe care-i admir: Bob Dylan [Alb Negru, 1999] James Taylor [JT, 2012] Randy Newman [EP 2017] și proiectul pe care nu am avut voie să-l public, din tot felul de motive avocățești : „Du-mă Înapoi”, 50 de cântece The Beatles în varianta mea – poate, cine știe, la un moment dat o să ajungă totuși în librării. Aș mai aminti câteva concerte apărute în format DVD: Ediție Specială [2006] Videoarhiva [2007] La Auditorium [2017] și La Unteatru [2018] ediția specială 50/30/20 cu remasterzarea albumelor scoase de Electrecord și un DVD cu concertul de la Sala Palatului din 2004 și ediția specială „Interioare 2014” editată de Dilema Veche, la 30 de ani de la apariția albumului.
Cea mai recentă apariție este un dublu album cu titlul „Andrieș Iese La Pensie” [pentru că în 2019 am împlinit 65 de ani] și, mai mult ca sigur, lista nu se va opri aici.
Există și câteva cărți publicate, „Așteptînd-o Pe Maria” [1991] cu versurile cântecelor mele editate până atunci, „Dylan” [1991] cu cântece de Bob Dylan în limba română, „Singur Acasă” [1992] o carte de proză scurtă apărută la editura Cartea Românească, „Petală și Desen Și Arhitectură” [2009] amândouă la editura Vellant, precum și „Cu Mătușa Prin România” [2012], tot la Editura Vellant.
Și sigur mai există tot felul de lucruri pe care le-am uitat… Dar e mai bine așa, înseamnă că încă nu am pus punct.
Ați participat recent la seria
dialogurilor cu Sorin Antohi, Idei în Agora, loc în care ați fost invitat să
urmați liber cronologia îndelungatei dumneavoastră cariere, explorându-i
substanța și contextele. Eu vă întreb însă: care sunt concluziile?
Când vine vorba de concluzii sunt mereu reticent. Pentru că fiecare trage concluziile proprii, care de foarte multe ori nu se suprapun între ele oricât ai încerca. Pentru mine e important că nu am probleme cu mine însumi și că sunt convins că direcția a fost și este în regulă: ce dovadă mai bună – și cumva destul de tristă, recunosc, decât faptul că oamenii ascultă și astăzi LA TELEJURNAL? Dar nici nu cred că e cazul să trag eu concluzii…
Deși o îndelungată perioadă din carieră dumneavoastră s-a desfășurat în
paralel cu apoteoza ceaușismului în muzică, nu v-ați molipsit chiar deloc. Care
a fost rețeta supraviețuirii și construirii carierei dumneavoastră muzicale de
succes?
Pe de-o parte am ascultat sfatul părinților mei și nu am mers 100% pe muzică, am fost profesor la Arhitectură până de curând, când am împlinit 65 de ani. Așa mi-am permis luxul de a nu depinde neapărat de banii care ar fi venit din cântece. Nu era important să fiu difuzat la radio sau la televizor și cântam ce doream – asta a făcut ca, de la un moment dat încolo, tot mai multă lume să vrea să mă audă în concerte, tocmai pentru că nu eram difuzat, iar cântecele erau făcute astfel încât să fie interesante. Eu eram primul meu spectator și dacă mie ceva nu îmi plăcea rămânea cântecul la sertar. Și chiar am sertare pline cu cântece, nu ca alții… Sigur, dacă intrăm în amănunte, acesta e un subiect pentru o carte întreagă, dar în esență asta a fost: cântece care nu erau difuzate și nu existau oficial, și faptul că nu depindeam în viața de zi cu zi de banii din muzică.
A venit apoi schimbarea și a adus cu ea inflația: de cuvinte goale, de
melodii fără suflet, de cântărețe și cântăreți preocupați să-și pună mai
degrabă bustul în valoare decât vocea. Și iar ați supraviețuit, rămânând în
preferințele muzicale ale iubitorilor de muzică de calitate. Cum?
Cred că cel mai important lucru e că sunt cinstit atunci când fac un cântec, iar publicul simte imediat. În al doilea rând, am folosit haina muzicală ca ajutor în a transmite ceva celor care mă ascultă, cuvintele nu au fost la mine niciodată doar un pretext ca să pot să am ce cânta – și nu am depins de mode muzicale sau de canoanele de difuzare impuse de televiziuni. Din nou, cei care doreau și doresc să îmi audă cântecele trebuie să vină la concerte sau să cumpere înregistrările de studio. Și aici trebuie să spun că nu am avut niciodată nici un fel de restricție de la casa de discuri cu care colaborez A&A RECORDS. Am făcut albumele exact așa cum am crezut de cuviință și ei le-au oferit publicului fără să intervină, ceea ce este nemaipomenit, recunosc.
În care perioada istorică ați fost mai inspirat de realitate în creația dumneavoastră muzicală? Dar în arhitectură?
Mereu m-a inspirat realitatea. Sau felii din realitate. Nu are nici o legătură perioada istorică, oricum nu învățăm nimic din istorie.
Cum s-au împletit muzica și arhitectura în viața dumneavoastră?
Nu aveau cum să nu se împletească arhitectura și muzica, ar fi trebuit să am cel puțin personalitate dublă ca să nu fie așa, și sper că n-am personalitate dublă, Doamne ferește! Am învățat lucuri minunate de la amândouă și mă bucur că s-a întîmplat asta – dacă ai noroc să ai talent cred că te poți exprima în orice fel, o să dau de exemplu trei nume foarte cunoscute în muzică – Paul McCartney, Bob Dylan și Joni Mitchell – care pictează și au avut și expoziții și albume cu realizările lor vizuale. Important este să fie generos Dumnezeu și să-ți dea o picătură de talent.
Este libertatea dată de niște drepturi înscrise într-o Constituție sau este
mai degrabă o stare de spirit și un mod de viață? Care ar fi o definiție a
libertății în opinia dumneavoastră?
Definiții nu dau, habar n-am ce e libertatea, dar sigur la întrebarea asta puteți primi răspuns de la o groază de oameni care știu sigur absolut tot…
Se spune că în decembrie 1989 ne-am câștigat libertatea. Oare ne-am câștigat atunci toată libertatea sau am mai completat în ultimii 30 de ani? Ce anume?
Din ce perspectivă ne-am câștigat libertatea în decembrie 1989? Nu ne-am câștigat-o și în august 1944? Și asta ca să nu mă întorc prea mult în timp. Mereu ne tot câștigam libertatea și până la urmă, dacă privesc în jur, nu e nimic foarte roz. Sau mi se pare mie? Cred că depinde de fiecare să-și câștige ce crede ea sau el că înseamnă libertatea, și după aia să n-o arunce pe fereastră, chiar dacă nici nu știe că a făcut asta. Și, gata, nu mă las atras în capcană cu libertatea și definițiile ei.
Întotdeauna v-ați spus părerea în felul dumneavoastră. Cu umor, dar cu argumente. La finalul interviului vă întreb: privind în urmă și având o imagine complexă a ceea ce s-a întâmplat în acești 30 de ani câți au trecut din acel Decembrie însângerat, care sunt momentele în care vă gândiți că dacă ați fi reacționat altfel, evoluția ar fi putut fi diferită de ceea ce ați trăit?
În mod sigur nu cred că un cântec poate schimba ceva la modul serios – poate reușește să-ți deschidă ochii către o perspectivă nouă și interesantă, poate te face să îți dezmorțești rotițele ușor ruginite, poate doar te ia și te duce într-o altă lume, sau poate îți face poftă să asculți muzică bună și interesantă, asta da. În rest, nu cred că BLOWING ÎN TEH WIND a pus capăt războiului din Vietnam.
Brucan vedea statul democratic posibil peste 20 de ani de la „revoluție”.
Dumneavoastră peste câte zeci de ani credeți că se vor putea repara lucrurile
stricate de sisteme răsuflate?
Vai, cât l-am urât atunci pe Brucan. Și de fapt cât de generos a fost! Ce cred eu acum e că nu am cum să apuc vremuri mai bune, am deja 65 de ani și nu văd semne de schimbare rapidă în bine. De altfel, nici nu se poate. Dar uite o idee, poate o să fac un cântec despre Brucan.
Interviu realizat de Simona Popescu