Gardul Palatului Suțu, ideal pentru expoziție

Gardul Palatului Suțu, ideal pentru expoziție
Interviu cu fotograful Andrei Bîrsan

Cât de importantă este memoria vizuală a Bucureștiului pentru tine și de unde această foarte mare pasiune pentru fotografie, cu o istorie ce vine din anul 1979?
Andrei Bîrsan: Memoria vizuală a Bucureștiului face parte din memoria vizuală a familiei mele, din viața de zi cu zi. Și așa cum mă bucur să-i fac o fotografie Mihaelei sau Andreiei, așa mă bucură și o fotografie bună cu orașul. De aceea am creat, împreună cu Mihai Petre și Daniel Mihai, „Centrul de Memorie Vizuală a Bucureștiului” www.bucurestiulmeudrag.ro, un loc dedicat numai imaginii orașului. Fotografia a fost pentru mine dragoste la prima vedere. În toamna lui 1979, elev în clasa a 8-a, am primit de la tata o cărțulie mică, „Pasiunea mea, fotografia”, ce conținea regulile de bază ale fotografiei. Primele experiențe le-am făcut în hol, cu negativul fotografiei de buletin. Mama mi-a dăruit un aparat Smena Symbol și de aici a pornit totul…
Care a fost cea mai prolifică perioadă de fotograf din viața ta, ce a însemnat și înseamnă fotografia pentru tine?
A.B.: Am fotografiat pe film până în 2001, în acel an, cam un film pe lună, foarte puțin. Dar de Crăciun un prieten mi-a cumpărat din Germania un aparat foto digital Canon PowerShot A10, avea 0,98 MP, dar pentru mine era o minunăție. Nu mai știu cât a costat, dar a fost la jumătate cât costa în România, la noi costa aceeași sumă, în dolari, cât era în Germania în mărci. Am redescoperit fotografierea Bucureștiului, acum puteam să fac oricâte fotografii doream, și chiar am făcut. Cu acele fotografii am scos albumul „Frumusețea revine pe Lipscani?” despre centrul vechi la început de secol XXI, când era plin de magazine cu electrocasnice, Discul de cristal sau Radioprogres. Fotografia pentru mine a devenit un mod de viață, de relaxare și de contribuție la istoria Bucureștiului, la cunoașterea lui așa cum este, cu bune și cu rele. Un mod de a ne aduce aminte de momentele plăcute din familie sau din activitățile Asociației Bucureștiul meu drag.
Povestește-ne, te rog, despre proiectul „Trecut-au anii. Bucureștiul de ieri și de azi”.
A.B.: Ideea gen „than and now” cred că este de când lumea, de când au apărut primele imagini cu locuri. Bucureștiul cunoscut de mine, începând cu anii ’70, s-a schimbat foarte mult. După cutremur a venit cutremurul dirijat de Ceaușescu și șleahta lui care, cu ura prostului, au demolat în stânga și-n dreapta și au înlocuit clădiri de patrimoniu cu ziduri de blocuri kitchoase. A trecut revoluția și urmașii lui au continuat demolarea Bucureștiului cu lăcomie. S-a ajuns la un București peticit, pestriț, cu clădiri de tablă lângă vechile căscioare, cu vile cu ferestre cât palma, acoperite cu „scârțâietoare”, lipite gard în gard cu frumuseți interbelice. Din păcate, de multe ori, noua arhitectură pare făcută din sărăcie și nu rezolvă zonele într-o manieră modernă, așa cum încearcă să ne convingă. Sunt câteva exemple de clădiri noi, deosebit de frumoase, dar se pierd în marea de mediocritate a celorlalte.Până la prima expoziție „Trecut-au anii” din iunie 2009, nu mai făcusem perechi de fotografii atunci/ acum. A fost startul unui proiect pe care îl completez și azi. Anul trecut a apărut primul volum dedicat „Trecut-au anii” la editura Corint, Mihaela fiind chiar pe copertă.
Cât de greu este astăzi să găsești fotografiile de ieri, pe care să le așezi în oglindă cu cele de azi?
A.B.: A devenit din ce în ce mai ușor. În fiecare an avem câte o temă, anul acesta a fost cu fotografii făcute de Norihiro Haruta în 1990. Deosebit de interesante. În alt an am refăcut ilustratele lui Cezar Buiumaci, sau pe cele din arhiva Muzeului Municipiului București, sau acuarelele arhitectului Gheorghe Leahu, sau fotografiile mele din anii ’80, ’90.
Ce îți place să fotografiezi mai mult: oameni sau clădiri? De ce?
A.B.: Oamenii în oraș sau la Vama Veche. Am început cu fotografierea colegilor și a familiei, am trecut la fotografiat clădiri și m-am întors la fotografiat oameni, oameni în oraș. În anii ’80, după ce îmi fusese confiscat aparatul de două ori, mă plimbam cu Mihaela prin oraș și mă prefăceam că o fotografiez pe ea în zonele pe care voiam sa le fotografiez. Și, uite așa, mă bucur că Mihaela apare în multe fotografii făcute orașului. Fără oameni, orașul, oricât de frumos ar fi, ar fi decor, butaforie. Oamenii înseamnă viață. Dar este greu de fotografiat oameni ‒ de fapt oamenii frumoși ai Bucureștiului se fotografiază ușor, sunt luminoși, bucuroși și permisivi. În schimb, comunistoizii vigilenți, „patrioții adevărați”, sunt periculos de fotografiat, devin violenți, așa că am renunțat să-i mai fotografiez. Când fotografiez o persoană mă pun în situația ei și, dacă mie nu mi-ar plăcea să fiu în aceea fotografie, nu o fac sau nu o expun. Sunt ca niște autoportrete, selfie-uri, chiar dacă au alte personaje, nu sunt cu mine. În fotografiile mele, snapshot-uri, nu veți găsi persoane în situații defavorabile, aurolaci, homleși… Poate este o vedere idilică a vieții orașului, dar așa îmi place mie.
Câte expoziții ai adus pe gardul Palatului Suțu? Care ți s-a părut a fi cea mai pe sufletul tău? Cât de entuziaști au fost partenerii tăi în configurarea acestor proiecte?
A.B.: Ca tipuri de expoziții au fost trei, „Trecut-au anii” cu 15 ediții, „Ger în arșita verii” și „Iconostase bucureștene” cu câte două ediții. De departe, cea mai interesantă și vizitată expoziție este „Trecut-au anii”. Gardul Palatului Suțu este ideal pentru această expoziție, într-o zonă cu trafic intens, deschisă non-stop, iar tiparul de bună calitate face să fie o expoziție de top. De fiecare dată, Muzeul Municipiului București a fost deschis la a expune „Trecut-au anii” pe gardul de la Suțu, iar în ultimii ani domnul director Adrian Majuru a participat la multe vernisaje.
Acum, după o viață de fotografie, care este concluzia ta: alb-negru sau color?
A.B.: Color, numai color. Culoarea adaugă informație foarte importantă, este specifică unei perioade sau modei, sau pur și simplu te ajută să înțelegi mai ușor o fotografie. Îmi pare rău că în anii ’80 nu am fotografiat color. Atenție, vorbesc despre fotografia documentară. Fotografiile din anii ’60, ’70 sau ’80 au culorile lor specifice, date de pelicula foto folosită în aceea perioadă.

Interviu realizat de Simona Popescu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *