FOTOGRAFII BUCUREȘTILOR: ALFONS EBNER

Proiectul expozițional Fotografii Bucureștilor, demarat în anul 2015, cu primii fotografi ai acestui oraș din perioada anilor 1850-1900, continuă în acest an cu prezentarea unuia dintre cei mai cunoscuți autori de fotografie din perioada interbelică. Expoziția dedicată lui Alfons Ebner va fi deschisă pentru public la sediul MMB - Palatul Suțu, începând cu ziua de marti, 29 noiembrie 2016.

 

 “Deseori, răsfoind revistele ilustrate interbelice în căutarea unor fotografii rare ori necunoscute privind străzile și bulevardele Bucureștilor, am întâlnit un nume care, în ani, mi-a devenit familiar: Alfons Ebner. Interesându-mă de biografia lui, am constatat că lipsește. Încercarea de a încropi ceva care să amintească de o biografie s-a lovit de puținătatea știrilor despre el, altfel un om activ, la fel de activ ca alți fotografi despre care am aflat și ce mâncau la masă.

 

A lăsat în urmă un tezaur iconografic fără să fi atras atenția cuiva? Ei, bine, da. Punând cap la cap datele culese din presă, pot să presupun că a venit în București în preajma primului Război Mondial, posibil chiar din 1914. Faptul că uneori pe spatele fotografiilor apare scris Alfons Gh. Ebner, mă determină să cred că era fiul altui fotograf, Gheorghe Ebner, după prenume creștin, sas ori șvab, de la care s-au păstrat fotografii din zona Căii Moșilor, de la Bazaca până la Armenească. O reclamă din Anuarul pe 1925-1926 îi menționează numele alături de al altui fotograf prodigios, dar necunoscut, aromânul Nicolae Tzatzu, patronul firmei Foto-Tehnica, situată pe Splaiul Kogălniceanu (Independenței).

 

În Anuarul pe 1929 i-am găsit despărțiți, Tzatzu (mai des Țațu) în fruntea firmei sale de reproduceri după obiecte artistice, Alfons Ebner patron al firmei Studio Regal de pe strada Apolodor nr.5(8), în casa proprie. Posibil să se fi despărțit de Tzatzu din pricina profilării acestuia exclusiv pe reproduceri fotografice, meserie elegantă, însă dependentă de comenzile artiștilor și negustorilor de artă. Vecin, la câteva case distanță, cu Urmuz, nu cred, totuși, că decizia sa a fost absurdă. A putut nu numai să trăiască din veniturile aduse de studioul fotografic, ci și-a  permis să bată orașul în lung și-n lat, reținând pe peliculă ceea ce i s-a părut demn de reținut, o libertate pe care Nicolae Ionescu și-a permis-o doar pentru că avea salarii cu mult peste media funcționarilor sau a angajaților la particulari. Se deduce lesne că nu o ducea rău financiar, că, poate, avea unul sau doi angajați, care lucrau în absența sa din atelier.

 

În orice caz, parte din fotografiile sale au apărut în gazete, dovadă că erau apreciate de redactori și de cititori. A imortalizat, dacă îmi amintesc bine, inaugurarea în 1935 a Expoziției Luna Bucureștilor din Parcul Carol I și a Parcului Carol II, azi Herăstrău. Fotografiile sale [...] cred că pot sta alături de cele executate de un Nicolae Ionescu sau de un Iosif Berman.” Emanuel Bădescu