Expoziție tematică la Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Obiectul lunii decembrie – Furca de tors

Din 2 decembrie 2020

Expoziție tematică la Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici

Obiectul lunii decembrie – Furca de tors

Figura feminină prezintă un aspect central al expunerii muzeului așa cum a fost concepută de Nicolae Minovici, fondatorul muzeului de artă populară la începutul secolului trecut. Atât de importantă e figura tradițională a femeii în acest spațiu regizat, încât i-a fost de altfel dedicat un templu. Camera fetei, numită și camera miresei, era în trecut împodobită cu obiecte din zestre de nuntă, dota construită în parte de mâinile fetelor. O figură tradițională, în sensul delimitării clare a ocupațiilor feminine de cele masculine, românca era o creatoare. Își vopsea fibrele textile și le țesea cu măiestrie, inventând semne care să desemneze lucruri și vietăți din jurul său: păsările din ogradă erau alese pe ștergare, pristolnicele folosite tot de ea erau țesute pe scoarțe, chiar figura umană era reprezentată printre stilizări ale florilor de pe câmp.

Ca încheiere a proiectului Obiectul lunii, desfășurat la Muzeul Nicolae Minovici de-a lungul acestui an, expunem o furcă de tors din patrimoniul colecției, unealtă care însoțea zilele femeii în trecut. În ton cu reîntoarcerea în case, când timpul se înăsprea iar muncile câmpului își aflau finalul, când femeile se întâlneau la șezători pentru a toarce, încercăm să primim și noi venirea iernii. Cugetăm asupra casei ca loc de creație sau ca loc de întâlnire cu creația.

Dacă furca era folosită de femei, ca produs de meșteșug ea aparține universului de creație masculin, și e adesea un dar primit de fete de la pretendenți. Ea aparține artei prelucrării lemnului, o artă vastă, care poate lua multe forme. În Muntenia, furcile erau mai simple, decorate prin crestare cu complexe de motive încărcate simbolic. Furca noastră se aseamănă acestor simple exemple; ea prezintă două aripioare semisferice formate prin suprapunerea în straturi succesive unei coji subțiri de cireș. Ca motive decorative întâlnim motivele geometrice mărunte, triunghiuri care sunt așezate astfel încât să formeze un romb, iar prin repetări și dispuneri alternante, rezultă mici câmpuri decorative. Complexele ornamentale sunt dispuse până sub cele două aripioare, lăsând partea superioară și o treime în parta inferioară nedecorate. Obiectul lunii demebrie măsoară aproape doi metri, rivalizând cu înălțimea corpului uman. Se mai remarcă esența lemnului de arin sub baiț. Furci cu o aripă sau două se mai întâlneau în Transilvania, Maramureș și Crișana. Din punct de vedere tehnic, furca este o unealtă folosită pentru prelucrarea materiei prime prin tors și e considerat că ne provine de la irili și traci. Termenul folosit este de origine latină, dar unealta se mai întâlnește și sub denumirea de „cojelcă”, o furcă lungă care, în timpul torsului e rezemată de perete și sprijinită cu piciorul. Putem întâlni furcile sub mai multe forme: de brâu, cu găvan, furci cu picior sau cu scaun, furci cu talpă sau cu lopățică, ori furci de scaun. Furca scurtă de brâu, e caracteristică întregului spațiu românesc; mai există și o furcă cu roată, specifică ariei moldovenești. Prin forma sa subțire și alungită, furca e un obiect extraordinar de corporal, paralel verticalității corpului uman pe care aproape că îl integrează procesului de tors.

Utilizarea furcii poate fi legată de momente inedite dintr-un stil de viață care nu se mai practică azi. Printre acestea se numără vestitele șezători din iarnă, ocazii sociale care permiteau tinerilor să se apropie. Acestea erau locul de desfășurare al unor ritualuri care s-au pierdut și al căror înțeles mai e doar în parte cunoscut azi. Dacă la clacă femeile se întâlneau efectiv pentru a munci, șezătorile îmbinau ritualuri magice cu jocuri și cântece, în timp ce femeile torceau iar flăcăii satului le vizitau. Aceste întruniri începeau iarna, înainte de postul Crăciunului și țineau până la Postului Paștelui. „Șezătoarea pare un ceremonial nu din ciclul muncii, ci din ciclul vieții, ca nașterea, nunta și înmormântarea, fiind un preludiu sau postludiu al nunții, un ceremonial feminin de vârstă vizând destinele femeii ca fată sau femeie” notează Mariana Kahane și Lucia Georgescu.

Când viitoarea mireasă venea pentru ultima dată la șezătoare, fetele cântau plângând: Toarceți fetelor,/ Toarceți, dragilor,/ Și haideți acasă,/ Că din ceata noastră,/ Ni să duce-o fată,/ Ce nume de fată?/ Kivuca mireasă,/ Care-i mirele?/ Laie junele!

Activitatea de a toarce e reîntâlnită într-una dintre cele mai interesante credințe păgâne românești (care apar evident și la alte culturi) – aceea a Ursitoarelor. Trei, șapte, nouă sau mai multe zâne ori spirite dețin controlul asupra destinului fiecărui om, stabilit încă de la naștere. Destinul, firul depănat de aceste Ursitoare, e tăiat de cea de-a treia finalul vieții. Cea mai mare dintre ele, numită Ursitoarea, ține furca și fusul; Soartea, cea mijlocie, toarce, iar Moartea curmă firul. În unele credințe, Dumnezeu ar fi cel care le-a însărcinat să ducă acest fir pe pământ și uneori nici măcar El nu poate schimba cursul stabilit de ultima dintre ele. Se spune că ele i-au furat apa vieții lui Alexandru Macedon și au devenit nemuritoare; de aceea, ele cunosc destinul omului. În fiecare casă din țară se lăsau în trecut daruri sau „ursitoare” cu scopul de a le îmbuna în cele trei zile de la nașterea pruncului când stabileau așadar cum va arăta viața fiecăruia.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *