EXPOZIȚIE TEMATICĂ LA PALATUL SUȚU
„De la realismul socialist la comunismul național”
Arta românească a secolului al XX-lea a fost, foarte generic vorbind, marcată de două mari perioade, delimitate de evenimentele politice a căror influenţă şi-a pus substanţial amprenta asupra creaţiei plastice impunând criterii artistice rigide ori limitate, evoluţia firească a fenomenului artistic fiind astfel deturnată, unii artişti alegând să plece din ţară, iar alţii să accepte condiţiile impuse sau marginalizarea. Cel de al Doilea Război Mondial, urmat de instaurarea comunismului, a determinat o diferenţă evidentă între prima şi a doua jumătate de secol, atât problematizarea cât şi percepţia artistică fiind abordate din unghiuri de interes diametral opuse. Dacă înainte de război se practica o artă liberă, în care fiecare artist îşi descoperea vocaţia şi identitatea fără nicio constrângere, fiind doar în căutarea motivaţiilor şi a prilejurilor inspirative, după război şi, în special, în perioada comunistă, etapizarea evenimentelor politice aduce mari transformări în abordarea artistică, schimbările care au avut loc pe plan politic şi social fiind determinante pentru producerea unor modificări substanţiale în interiorul mediului artistic şi al tematicii acestuia.
Această separare evidentă din punct de vedere artistic a celor două perioade a condus, bineînţeles şi la o reorientare a artiştilor, unii dintre ei fiind nevoiţi sau acceptând să îşi fragmenteze cariera în funcţie de cele două perioade, iar alţii, printre care unii care abia câştigaseră notorietate în primul deceniu de după război, să fie uitaţi sau marginalizaţi. Mai există categoria fericită a celor care au plecat din țară, salvându-și principiile și crezul artistic. Partea pozitivă este că aceste transformări nu s-au produs spontan, ci treptat, gradual, astfel încât impactul nu a fost perceput ca o fatalitate, ci, în mod paradoxal, ca o necesitate care dădea impresia de continuitate şi de siguranţă. Prima trecere a avut loc în perioada 1944 – 1953 când se produce, mai întâi o îndepărtare abruptă a trecutului şi a oamenilor care îi aparţineau ca formare şi ca ideologie şi înlocuirea acestora cu oameni de gândire nouă, care, deşi formaţi în perioada anterioară, se lăsau cu uşurinţă încorporaţi în noul sistem. Valoroşi tineri artişti sunt nevoiţi, ca să nu spunem constrânşi, să execute lucrări care să propovăduiască noua ideologie politică şi să promoveze figurile „luminoase” ale conducătorilor.
A doua trecere începe de la începutul anilor ’60 și va dura până la căderea comunismului, fapt ce a culminat cu Revoluția română de la 1989. Noua orientare, căreia îî putem atribui în prezent numele de comunism național, se referă la o formă de naționalism promovată în Republica Socialistă România între anii 1960 și 1989. Avându-și originea în emanciparea politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din Uniunea Sovietică, a fost foarte dezvoltat de Nicolae Ceaușescu, careprib publicarea Tezelor din iulie în 1971, începe o revoluție culturală națională. O parte a mitologiei naționale a fost cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și idealizarea istoriei românești.
Ţinând cont de faptul că imaginea juca un rol imens în promovarea ideologiei comuniste, arta plastică şi cei care o creau trebuiau, implicit, să suporte o nouă orientare, iar artiştii deja consacraţi, trebuiau, pentru a nu îşi „compromite” numele şi pentru a nu-şi rata drumul afirmării, să răspundă comenzilor de partid, printr-o pictură directă, figurativă, şi descriptivă în spiritul ideologiei. Mulţi dintre artiştii plastici au acceptat noua situaţie şi au fost nevoiţi să se adapteze acesteia prin asimilarea temelor socialiste. Cei care nu acceptau tematica impusă şi care nu înţelegeau să îşi trădeze principiile creaţiei erau nevoiţi să accepte exilul, să părăsească ţara natală cu anumite mijloace , de obicei nelegale, pentru că izolarea ţării luase mare amploare de teama ca românii să nu ia contact cu viaţa din Occident.
Urmărind aceste direcții, expoziția anuală a Pinacotecii, va prezenta publicului evoluția artiștilor și poziționarea acestora față de regim – de la Max Herman Maxy, Jules Perahim, Adina Paula Moscu, Henri Catargi, Micaela Eleutheriade, Alexandru Ciucurencu etc.până la Corneliu Baba, Sabin Bălașa, Ovidiu Maitec, Sultana Maitec sau artiști mai puțin cunoscuți ca Maria Popescu, Eugen Popa, Mihai Rusu, fiind ajutată în acest demers și de alte discipline precum istoria și antropologia, colecția Pinacotecii fiind pusă în valoare şi prin alăturarea unor piese din alte colecţii ale Muzeului Municipiului București pentru o completare cât mai fidelă a fenomenului descris.
Ana Maria Măciucă-Pufu, muzeograf Pinacoteca MMB