EXPERIENȚA LA MUZEU. ÎN OBSESIA MEA DE A IUBI O MARE CARE NU ESTE A MEA…

Foto by Flavia Mazzarino

De multe ori am fost întrebat de ce am ales să vin în România. Este o poveste lungă, foarte lungă, de 3413 km și 22 de ani distanță, care merge înapoi în Spania, atunci când m-am născut. Familia mea este o familie de imigranți, fără nicio legătură cu România. Așadar, nu este vorba de rădăcini, ci de educația pe care am primit-o și care m-a atras către România.

De când eram un copilaș, mama mea – fiind originară din La Mancha, regiunea lui Quijote, unde oamenii sunt cunoscuți pentru comportamentul lor impulsiv, uneori chiar  barbar – mi-a insuflat înclinația spre necunoscut. Îmi amintesc foarte bine când am învățat să înot. De obicei, copiii învață să înoate într-o piscină. Dar mama mea a preferat să mă ducă în mijlocul mării și mi-a dat drumul în bătaia valurilor, așa cum tatăl ei o învățase să înoate. Am plâns îngrozitor, dar știam cumva că ea n-ar fi lăsat să mi se întâmple nimic rău, pentru că îmi ținea brațul tot timpul.

Poate părea că povestea aceasta n-are nicio legătură cu România, dar are. Când am făcut saltul din copilărie la tinerețe, atunci când copiii încep să facă alegeri, eu am ales cărțile. Într-adevăr aș fi ales să călătoresc, voiam să cunosc lumea întreagă până la limitele ei, către necunoscut. Dar dat fiind că nu eram bogați, în acel moment din viața mea literatura era singura ușă spre lume pe care o aveam la îndemână. În plus, lumea mi se părea un ocean imens, n-aș fi putut să înot în ea fără ajutorul unui braț care să îl susțină pe al meu. De data aceasta, brațul n-a fost al mamei mele, ci al limbilor străine, acel sprijin cu care mi-ar fi posibil să  mă scufund oriunde prin orașele lumii și printre locuitorii lor fără să mă pierd.

Astfel mi-am dedicat viața lecturii: cărți, povești, romane, poezii, teatru, eseuri, manuale, metode, gramatici, dicționare etc., până am învățat engleză, franceză, italiană, portugheză. Cu trecerea timpului, când am început să călătoresc prin Europa, mă simțeam ca acasă, știam toate „de ce”-urile lucrurilor pe care le vedeam sau le auzeam. Totuși, în România n-a fost așa.

Eram la universitate când am aruncat ancora în apele limbii române pentru prima dată. Înainte de acest moment, tot ce știusem despre România era că omul de serviciu al clădirii mele era român. Pentru mine România era o țară absolut necunoscută. N-aveam cunoștință de nicio carte, nicio melodie – în afară de „Dragostea din tei” –, niciun film. Iar apoi la universitate situația nu era foarte diferită: materialele de care dispuneam erau extrem de puține. Am încercat să învăț limba cu fragmente din manuale care se contraziceau între ele, traducând schițele lui Caragiale, petrecând ore întregi pe dexonline.ro căutând cuvinte  în continuu, chinuindu-mă să înțeleg mecanismele unei limbii cu propriile mele forțe. De aceea am ales să vin în România, pentru că era singurul fel în care aș putea să învăț limba odată și pentru totdeauna.

Am ajuns la București la începutul verii, cu un program de practică Erasmus+ la Muzeul Municipiului București. Nu era prima dată când veneam în București, fusesem înainte de vreo trei ori, o dată în toamnă, altă dată în iarnă și apoi în primăvară. Dar de data aceasta, Bucureștiul, aglomerat de turiști și topit de căldură, nu mai era orașul minulescian în care ploua de trei ori pe săptămână, așa cum mi-l aminteam. Nici eu nu mai eram aceeași persoană, nu mai eram turistul din dățile trecute, care mergea în țară ca să-și clătească ochii cu o serie nesfârșită de peisaje fără să plonjeze în adâncimea culturii. De data aceasta voiam să prind rădăcini.

Prima zi la muzeu a fost dezastruoasă. Mă simțeam iremediabil pierdut dacă nu vorbeam în engleză. Totuși, încetul cu încetul, zi de zi, am început să cunosc muzeul, să intru în istoria lui, să mă familiarizez cu el, până mi-am dat seamă că muzeul însuși, chiar sub nasul meu, era mâna care îmi ținea brațul să nu mă înec. Pentru că arta nu vorbește nicio limbă, este mută, iar în același timp vorbește toate limbile din lume, este universală; fiecare operă de artă este o pânză a mozaicului nesfârșit care este omenirea. Iar eu făceam parte din același mozaic.

N-am cunoscut o bucurie mai mare în viața mea decât aceasta, bucuria de a lucra într-un loc unde trăiește arta, un loc unde patrimoniul artistic se desface și se reface pentru a da noi semnificații omenirii, unde trecutul și viitorul trec zilnic prin mâinile tale, unde poți să te joci cu arta cât vrei, să te îndrăgostești de ea, s-o răstorni, să te uiți cu lupa la ea pentru a distinge tradițiile care fac parte din ea. În spatele fiecărui tablou din Pinacoteca muzeului am recunoscut tușele lui Picasso, ale lui Dalí, sau ale lui Miró; iar, în același timp, în fața lor am putut să descopăr specificul poporului românesc.

Așadar, n-a fost niciun moment în care să nu lucrez cu plăcere și niciun efort n-a rămas nerecompensat. Adevărata provocare pe care am avut-o a fost, mai ales, legată de persoanele care lucrează la muzeu. Ele au constituit muzeul real pentru mine: conversațiile lor, gesturile, zâmbetele, privirile… Toți erau atât de diferiți între ei, atât de diferiți de mine, iar în același timp atât de umani. Datorită lor am devenit parte din micul lor oraș, un oraș muzeal, cu propriile ritualuri – evenimente, vernisaje, ateliere, pauze de prânz, de cafea, de țigară, un oraș în care nu plouă de trei ori pe săptămână, ci se umple de copii de trei ori pe săptămână. Iar copiii sunt supremii suverani în orașul muzeului, pentru că limbajul lor este naiv, autentic, pur și poate da glas artei.

Trecerea mea prin muzeu se termină la sfârșitul verii. Îmi vine doar să spun într-un cuvânt că mulțumesc imens muzeului pentru imersiunea în această lume nouă. Aș mai fi avut multe lucruri de învățat, dar în același timp sunt foarte mândru că am depășit multe obstacole. Cum ar fi zis Baudelaire, m-ați dat noroi și eu l-am transformat în aur. Voi pleca promițând că mă voi întoarce, pentru că plec îndrăgostit de România, fericit cu mine însumi, obsedat de o mare care nu este a mea.

Articol de Arturo López Martínez

 

Notă: Arturo López Martínez este absolvent al Universității din Salamanca, specializarea Limbi și Literaturi Romanice, cu o pregătire academică în domeniul literaturii avangardiste a limbilor romanice (portugheza, spaniolă, catalană, franceză, italiană, română). Și-a desfășurat stagiul de practică la Muzeul Municipiului București și este dornic să pună în valoare legăturile dintre România și Spania prin patrimoniul artistic.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *