Interviu cu conf. univ. dr. Stela Lie, UNArte București
Detalii de arhitectură, prin ochii studenților
– Cum a venit ideea realizării expoziției „Cu creionul prin București(ul vechi)”?
Stela Lie: Sunt recunoscătoare Muzeului și mai ales domnului director Adrian Majuru pentru expoziția aceasta. Ar fi rămas doar o temă de atelier dacă nu aveam ideea (ciudată) să-l contactez și apoi să mă duc la muzeu cu lucrările și cu ideea de expoziție. Vreau musai să subliniez că nu m-a recomandat nimeni, domnul director nu mă cunoștea! Știam că este istoric și specialist în istoria Bucureștiului, îl ascultasem la radio, însă nu îl cunoșteam.
Cu Muzeul însă am avut deja un parteneriat. Mă străduiesc de câțiva ani să ies din școală cu studenții, știu că nu toți sunt din București (nici eu nu sunt), nu toți cunosc orașul, pe de o parte. Pe de alta, mergând împreună se fac legături, așa cum spune Giulia Crețulescu, asistentă la Departamentul nostru, studenții își construiesc acum amintiri din vremea studenției pentru mai târziu. Nu este un oraș ușor de iubit, dar măcar putem descoperi motive de admirație.
– În ce fel au primit studenții această idee, cât de curioși au fost, cât de entuziaști, care au fost temele spre care s-au îndreptat și de ce?
S.L.: Am fost împreună prin mai multe muzee bucureștene, am văzut colecții și expoziții temporare. În cadrul parteneriatului cu MMB ne-am bucurat de câteva vizite ghidate, la Muzeul Nicolae Minovici, la Palatul Șuțu, adică am primit niște lecții mai neconvenționale, multă informație prețioasă așa cum, vizitând singur, nu ți se întâmplă să afli. Tema expoziției a venit odată cu pandemia. Grupa de studenți, fiind mare, am împărțit-o, unii lucrau o temă în atelier și alții, o temă prin muzee sau chiar pe stradă. Studenții știu deja că într-un fel se văd lucrurile pe lângă care treci și altfel se văd atunci când stai și le desenezi. De-abia atunci le vezi cu adevărat. Desenul este un instrument de cunoaștere, bineînțeles.
– Care au fost locurile, clădirile speciale ale Bucureștiului, detaliile orașului pe care studenții au dorit să le rețină prin desen?
S.L.: Am făcut împreună o plimbare prin zona facultății, de pe la Catedrala Sf. Iosif până la Cișmigiu, pe strada Berthelot, pe Știrbei Vodă, pe lângă Radio, prin parcul Cazzavilan. Am observat împreună cât de multe case vechi mai există, cât de pline de caracter sunt casele vechi, cu toate detaliile lor. Am stat de vorbă și ne-am dat seama că putem salva oarecum detaliile acestea prin desen. Studenții au desenat mult mai mult în caietele lor decât am expus acum, apar în caiete străzi, copaci, parcuri, monumente.
Un numitor comun au toate desenele realizate – detaliile de arhitectură, fragmentele de fațadă, de porți, de garduri din fier forjat. Desenatorii au un gust aparte pentru „detaliul reprezentativ”. Cel care spune totul despre atmosfera, caracterul întregului pe care îl reprezintă.
Sper ca reușita proiectului nostru, finalizat cu o expoziție într-un muzeu atât de important, să le dea studenților încredere că poți găsi oameni și instituții care să aprecieze un demers artistic serios, sincer, chiar dacă realizat într-un limbaj pe care unii îl consideră desuet, Desenul (fără intervenție digitală, fără ideologizare la modă etc.). Pur și simplu desenul realizat pe hârtie cu creionul, acuarela, creioanele colorate sau mai modernele linere.
– Ne oferiți și mărturia unui tânăr artist?
S.L.: Da, pe aceea a studentei Mădălina Lucșoreanu, fostă olimpică la Limba română, care a scris astfel: „Prin intermediul acestei teme, am analizat minuțios adevărate bijuterii arhitecturale, ceea ce a reprezentat pentru mine un adevărat prilej de bucurie datorată conștientizării prezenței frumosului în ceea ce mă înconjoară. Ceea ce mă întristează este pasivitatea pe care o putem avea atunci când suntem grăbiți și prinși în propriile gânduri și probleme. Uneori trecem mult prea grăbiți pe lângă clădiri minunate, fără a ne acorda plăcerea de a le admira în adevărata lor splendoare: le privim fugitiv sau nici măcar nu le vedem…
Ei bine, această temă mi-a oferit oportunitatea de a observa în profunzime detaliile unor clădiri vechi și superbe din București, dar și de a le imortaliza prin desen. Desenând clădirile respective, am putut lua parte la ceea ce se poate numi o permanentizare a frumosului prin intermediul artei.
A le admira înseamnă pentru mine și o portiță către un drum spre trecut, spre vremuri apuse, imortalizate însă în aceste clădiri. Privindu-le, mă cuprinde o nostalgie a unor vremuri pe care nu le-am trăit, însă nu îmi este greu să îmi dau seama că frumosul era iubit si apreciat. Și îmi doresc să rămână așa, însă trebuie să ne facem timp pentru a-l privi și aprecia la adevărata sa valoare. Sau… nici măcar nu ar trebui să ne facem timp, el ar trebui să existe de la bun început, căci dacă nu ne bucură frumosul, atunci ce o poate face?
Nu în ultimul rând, timpul petrecut alături de colegi în timp ce ne plimbam pe străduțe, desenând și schimbând impresii este de neprețuit. Amintiri minunate păstrate în inima mea pentru totdeauna”.
– Care sunt proiectele dumneavoastră, personale, dar și alături de tineri, pentru 2022?
S.L.: Proiecte de viitor se pot imagina, doar că vine uneori realitatea și mai aruncă peste noi un val care schimbă toate planurile. În plus, acești studenți talentați, serioși, curioși sunt deja anul 3, adică îi așteaptă licența. Învățământul de artă în zilele noastre durează prea puțin. Nu pot decât să sper că începutul va avea o urmare, semințele sădite în școală vor rodi. E nevoie de desenatori care să fie martorii timpului, să rețină urmele trecutului și să producă ziduri, metereze, în fața năvalei timpului nou. Aș spune ziduri de cultură dacă nu mi-ar fi teamă de atâta emoție. Dar asta e, cred și eu că lumea are nevoie de cultură, de artă, de desen, fie că știe, fie că nu.
Interviu realizat de Simona Popescu