Cum a apărut și s-a dezvoltat comerțul bucureștean

Măcelărie în București (1869). Sursa – Adrian Silvan Ionescu, Preziosi în România

Comerțul bucureștean a cunoscut o evoluție accentuată spre sfârșitul secolului al XVII-lea în condițiile în care foarte mulți negustori și meșteșugari străini vin în București cu mărfuri pe care le vând în Târgul Dinlăuntru, iar unii dintre aceștia rămân aici, cumpără, vând, închiriază sau schimbă prăvălii, case și terenuri, încheie legături cu negustorii din Constantinopol sau Leipzig și devin mari toptangii (angrosiști) de mărfuri pe piața Bucureștilor. Această intensă activitate comercială este surprinsă în anul 1632 de către diplomatul suedez Paul Strassburg care constată că „străzile și piețele orașului erau pline de prăvălii cu mărfuri scumpe și felurite pe care negustorii români, greci, otomani, italieni și armeni le expuneau”.

Istoricii susțin că cei mai vechi negustori bucureșteni au fost cârciumarii și rachierii, al căror număr crește cu precădere în secolele XVII-XVIII, lucru explicabil dacă avem în vedere că atât în oraș, cât și în afara lui, existau multe vii și grădini cu pomi fructiferi. Practic, aproape toate ulițele aveau o „pivniță” (cârciumă), iar la periferie asemenea localuri ocupau întreaga lungime a ulițelor. Între anii 1788 și 1800, în București exista isnaful (breasla) cârciumarilor.

Una dintre categoriile de negustori bucureșteni era cea a băcanilor, ale căror prăvălii erau aprovizionate cu produse alimentare aduse inițial de la Sud de Dunăre, iar, ulterior, și din centrul Europei (articole de drogherie, farmacie și cărți aduse de la Viena). Mărfurile aduse din Orient, precum mirodenii, untdelemn, zahăr, orez, măsline, fructe (smochine, stafide, alune, migdale, portocale, lămâi etc.), aveau o cerere mare pe piața bucureșteană. Acestea erau aduse de negustorii străini care le vindeau cu ridicata la comercianții cu amănuntul. Din cauza prețului de vânzare foarte mare al produselor respective, din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost introduse narturile (prețuri maximale). Băcanii erau organizați în bresle, iar un document din anul 1708 îl menționează pe Rizea „vătaf za (de) băcani”.

O altă categorie de negustori au fost măcelarii, numiți în secolul al XVIII-lea și casapi. Prăvăliile lor se numeau „scaune de carne” și sunt atestate documentar încă de la începutul secolului al XVII-lea, iar un veac mai târziu aceștia se grupează în apropierea Bisericii Colței. Măcelarii erau organizați în breaslă încă din secolul al XVII-lea, având în vedere că la 7 iunie 1675 este amintit Iordache, vătaf de măcelari din Mahalaua Săpunarilor, iar în anul 1704 este atestat documentar un oarecare Petre, vătaf de măcelari.

Afacerile derulate în târgurile Bucureștilor nu se puteau realiza în lipsa capitalului. Având în vedere că pe piața bucureșteană circulau mahmudelele turcești, talerii germani, venețieni sau olandezi, rublele rusești etc., monedele aduse, așa cum am văzut, de o sumedenie de negustori străini sosiți ca să vândă și să cumpere, era nevoie de un intermediar care să realizeze schimbul între acești bani. De acest lucru s-au ocupat zarafii. Pentru a schimba monedele menționate, ei pretindeau o diferență numită agio sau agiu, fapt care le aducea venituri însemnate. Practic, nu vorbim despre altceva decât despre speculă asupra cursului de schimb fixat la Constantinopol, Veneția sau Lipsca și la alte centre internaționale, în condițiile în care zarafii puteau obține o diferență mai mare sau mai mică, în funcție de flerul negustorului. Însă câștigurile cele mai mari pe care le puteau obține zarafii rezultau din specularea naivității unor persoane, care ofereau la schimb monede al căror curs de schimb nu îl cunoșteau, mergând pe încrederea agiului efectuat de zarafi.

Zărăfia a fost practicată în exclusivitate de străini, dintre care cei mai pricepuți au fost grecii, evreii și armenii. În secolul al XVII-lea, documentele menționează mai multe nume de zarafi: Iane (1669), Vasile (1669), Manole (1672), Apostol Lazaru (1699). Pe măsură ce se intensifică activitățile din târgurile bucureștene, sporește și numărul zarafilor, cu precădere în secolele XVIII-XIX. Aceștia întrețineau legături întinse în străinătate și dețineau „contoare” (birouri) în marile hanuri din centrul orașului, unde domnitorii, boierii, negustorii și meșteșugarii puteau împrumuta sumele de bani de care aveau nevoie în schimbul unor dobânzi mari, întotdeauna reținute anticipat, care mergeau până la jumătatea sumei împrumutate. Nu era altceva decât ceea ce se numește astăzi cămătărie. O parte din bancherii de mai târziu s-au ocupat cu zărăfia.

O altă categorie importantă de negustori au fost lipscanii, bogasierii, mătăsarii, postăvarii și mărgelarii. Aceștia se ocupau cu negoțul țesăturilor din in, lână (postav și stofă) și mătase, de care erau interesate femeile bogate, atrase nu numai de moda zilei, ci și de arta eleganței. La 1760, marile firme comerciale din Vestul Europei aveau legături cu negustorii din București și Iași, între care îi amintim pe Chirioc Mărgărit, Safir Dimitrie, Ștefan Constantin, Cristofor Duh, Teodor Dimitrie, frații Constantin, Pop, Diamandi Anastasiu, Florian Jean, Eustrație Diamandi, Anastasie Economu, cărora li s-au adăugat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a veacului următor: Tudor Hagi Tudorache, Nicolae Kirilof (Chiru), Ștefan Hagi Stoika, brașoveanul Rudolf Orghidan, Ilie Zamfir (Zamfirescu), Hagi Vasile Frigator, Nicolae Hagi Stoica, Gheorghe Ștefan Coemgiopolu, Stancu Becheanu, Ioan V. Socecu, Dimitrie Frigator, Gheorghe San Marin sau Petre Dancovici.

Drd. Constantin Gabriel, muzeograf, Secția Istorie, MMB.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *