A serba poate fi asociat cu a nu da uitării, dar și cu a reveni la un moment și la un eveniment esențial, generator de ordine și echilibru. Cuvântul a serba provine din lat. sevare care înseamnă respectul cu care slujim un model, dar și îndatorirea de a-l transmite mai departe, de a face din el un reper viu, al istoriei trăite sau al celei simbolice. Sărbătoarea nu presupune doar bucurie și excese de tot felul, ci cuprinde etapele așteptării ei, care înglobează toate pregătirile, împreună cu toate renunțările la tot ceea ce a trecut și primirea noului. (N. Știucă, „Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri, deslușiri”, p. 1).
Crăciunul este considerat cea mai fastuoasă și așteptată sărbătoare a românilor, complexă ca rosturi și semnificații. Cuvântul Crăciun ar putea deriva de la latinescul creationem care înseamnă creație și face trimitere la semnificațiile creștine. În cultura tradițională, majoritatea sărbătorilor dispun de o imagine personificată. Crăciunul este asemănat cu un „moș alb de vreme, posac și ranchiunos de cele mai multe ori, vicios câteodată. În legende, el își persecută nevasta pentru că i-a încălcat poruncile, iar în colinde își dispută întâietatea cu Iisus și cu ceilalți sfinți. Nimic din dărnicia, bonomia și jovialitatea lui Moș Crăciun contemporan, atât de îndrăgit și așteptat de copiii de pe întreg mapamondul!” (Știucă, p.16).
Crăciunul este precedat de un post de șase săptămâni, de pe 15 noiembrie până pe 24 decembrie. În timpul postului este interzis Silvia Zamfir, coordonator Secția de Antropologie Urbanăconsumul de carne, ouă și lapte. Schimbarea regimului alimentar (instituirea rigorilor postului) impunea operații pe care puțini le mai îndeplinesc astăzi, precum opăritul vaselor sau chiar separarea acestora de cele utilizate ulterior.
O sărbătoare premergătoare Crăciunului este ținută în mediul tradițional pe data de 20 decembrie, când în calendarul ortodox apare Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul („Purtătorul de Dumnezeu”, Ignatul). În tradițiile populare, Sfântul Ignat era făcător de minuni și, ori de câte ori înnopta în câte o casă, lăsa „câte ceva de ţinut minte”. Așa s-a întâmplat într-un Ajun de Crăciun la casa unui sărman pe care l-a îndemnat să sape sub pat, unde va găsi un porc bun de tăiat. Sfântul l-a învăţat cum să-l pregătească și apoi să nu uite să dea și altora: de atunci, oamenii au învăţat să taie porci de Crăciun. În unele credinţe tradiționale apare și ideea sacrificiului obligatoriu impus în această zi: „să vezi sânge în ziua de Ignat și să spui: ca să fii ferit de boli” sau „să nu lucrezi nimic în acea zi până nu vezi sânge de porc negru, altminteri ţi se moleșesc mâinile precum carnea de porc”. O serie de gesturi obligatorii subliniază sărbătoarea săvârșirii acestei jertfe: „când se înjunghie porcul, cel ce-l taie, ca și cei dimprejur, își fac cruce cu sânge, ca să fie sănătoși și roșii peste an”; „cel ce taie porcul nu trebuie să criște [să scrâșnească] sau să strângă din dinţi ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu anevoie.” (Știucă, pp. 34-35).
Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă. Repertoriul tradițional al obiceiurilor românești desfășurate cu ocazia Crăciunului și Anului Nou cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată, cântece de stea, plugușorul, sorcova, vasilica, jocuri de măști, dansuri, teatru popular și religios. În ansamblu său, colindatul are în primul rând un caracter de urare, pentru că fiecare își dorește ca în anul care tocmai va începe să i se îndeplinească ceva: gospodarii să aibă roade, fetele să se mărite, iar feciorii să se însoare: „colindele propriu-zise se caracterizează printr-o mare varietate tematică și imagistică, determinată de caracterul individualizat al urării.” (M. Pop, P. Ruxăndoiu, „Folclor literar românesc”, p. 119).
În județul Ialomița, în dimineața de 24 decembrie, de ajunul Crăciunului, copiii (băieți și fete, fiind singurul colind formate din grupuri mixte) se strâng în grupuri și pornesc la colindat cu „Bună dimineața la Moș Ajun”. Copiii poartă pe umăr trăistuțele pentru covrigii, nucile și merele pe care le vor primi de la gospodari în schimbul urărilor de belșug și sănătate. În ziua Crăciunului, pe 25 decembrie, dis-de-dimineață băieții pornesc cu Steaua pe ulițele satelor pentru a vesti Nașterea Domnului. În alte zone, au loc și piese de teatru religios numite „Viflaim” sau „Irozii” ‒ aceștia sunt, de fapt, copiii purtători ai stelelor de carton cu panglici, care vestesc nașterea Domnului, precum magii și păstorii, care vin pe calea razei să anunțe minunea. În ziua Crăciunului, oamenii merg la biserică și petrec în familie această sărbătoare înfruptându-se din alimentele pe care le-au pregătit, apoi merg în vizită la nași sau fini, la rudele apropiate.
Așadar, Crăciunul a fost și rămâne una dintre sărbătorile importante ale românilor, cu semnificații străvechi de reîntinerire a timpului, de purificare a spațiului și de raportare la valori exemplare. Este o zi în care ne dorim să fim mai buni, mai vrednici de darurile ei sfinte și mai îmbelșugați.
Silvia Zamfir, coordonator Secția de Antropologie Urbană, Muzeul Municipiului București