Aristocrația românească, asemenea celei europene, nu-și aplica blazonul doar pe reședințe, lespezi funerare, cărți de vizită, argintărie ș.a., ci și pe cărțile din propria bibliotecă, sub forma ex librisuri-lor heraldice. O astfel de carte purtătoare de blazon, intitulată „Notice historique et généalogique sur les princes Bassaraba de Brancovan”, publicată la Geneva în 1889, se găsește în Biblioteca Muzeului Municipiului București. Atât prin conținut, cât și prin ex libris, ea e legată de familia Brâncoveanu. Este o ediție de lux, imprimată într-un tiraj de 300 de exemplare numerotate. Exemplarul cu nr. 64 a ajuns în colecția muzeului și poartă ex libris-ul etichetă al prințului Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu (1875, Amphion-les-Bains-1967, București).
Brâncovenii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și-au adăugat numele Basarab, pentru a-și afirma descendența din dinastia Basarabilor întemeietori ai Țării Românești, iar în străinătate s-au prezentat, în maniera titlurilor nobiliare occidentale, ca familia „Bassaraba de Brancovan” (formă sub care a fost menționată în 1877 de celebrul Almanah de Gotha). Notele istorice și genealogice publicate în 1889 prezintă istoria familiei Brâncoveanu de la începătorul neamului (David din Brâncoveni din secolul al XVI-lea), până la cei care purtau acest nume la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceștia erau: Grigore Basarab Brâncoveanu (1827-1886) căsătorit cu Raluca Mousouros (1848-1923) și cei trei copii ai lor: Mihai Constantin, născut în 1875, Ana Elisabeta (viitoarea contesă Anna de Noailles), născută în 1876 și Caterina Elena (viitoare contesă de Caraman-Chimay) în 1878. Lucrarea a fost scrisă la cererea lui Grigore Basarab Brâncoveanu de către contele Amédée de Foras (1830-1899), cunoscut genealogist al epocii, căruia prințul i-a pus la dispoziție arhiva familiei.
Grigore Basarab Brâncoveanu era fiul lui Gheorghe Bibescu (domn al Țării Românești în anii 1843-1848), născut din prima sa căsătorie cu Zoe Brâncoveanu. Stabilit în Franța de pe la 1860, prințul Grigore a comandat cu puțin timp înainte de se stinge din viață scrierea acestei lucrări din două motive. Primul, pentru ca urmașii săi, născuți și crescuți în Franța, să afle istoria strălucitului neam din care se trăgeau. Al doilea, pentru a argumenta ascendența princiară și îndreptățirea membrilor familiei de a folosi titlul de principe/principesă. În carte sunt reproduse toate actele doveditoare că prințul Grigore era unicul moștenitor al titlurilor nobiliare acordate lui Constantin Brâncoveanu de suveranii occidentali: conte al Regatului Ungariei în (1688) și principe al Sf. Imperiu (1695). Grigore le primise de la ultimul descendent pe linie bărbătească al domnitorului, marele ban Grigore Brâncoveanu (1764-1829). Rămas fără urmași, acesta adoptase în 1820 o nepoată a soției sale, pe Zoe Mavrocordat. Din căsătoria acesteia cu Gheorghe Bibescu s-a născut în 1827 Grigore, care a fost botezat, apoi înfiat în 1828 de bunicul său, marele ban Grigore Brâncoveanu. Astfel, fiul lui Bibescu a devenit moștenitorul unei mari averi și purtătorul numelui Brâncoveanu.
Din moștenire făceau parte, printre altele, stema și titlul de conte al Ungariei conferite lui Constantin Brâncoveanu de către Leopold I, împăratul Sf. Imperiu Roman de Națiune Germană (1658-1705) la 19 mai 1688. Blazonul și diploma de înnobilare au fost pentru prima dată publicate în genealogia întocmită de Foras, fiind plasate chiar la începutul cărții (planșa 1). Călărețul din acest blazon a fost inclus în stemele din secolul al XIX-lea ale Brâncovenilor, fiind reprodus pe sigiliile sau argintăria familiei. Imaginea cavalerului pe calul avântat în galop a fost folosită, cu mici diferențe, și în ex libris. Calul simbolizează curajul, iar călărețul, purtând ca trofeu în vârful sabiei capul dușmanului turc, lupta pentru apărarea creștinătății și stăvilirea expansiunii Imperiului Otoman spre centrul Europei. În plus, ex libris-ul mai are o carte deschisă, trimitere la iubirea de învățătură și patronajul cultural al Brâncovenilor, de-a lungul secolelor. Prezența coroanelor princiare face trimitere la descendența domnească a familiei. Compoziția heraldică este încadrată de o ghirlandă, iar pe lambrechinul desfășurat de o parte și alta a cărții este inscripționat textul EX LIBRIS, completat cu numele BRANCOVAN în chenarul de la baza compoziției. Pe marginea inferioară a chenarului apar inițialele posesorului: „M.B.” – Mihai Brâncoveanu (stânga) și numele gravorului: „STERN Gr.” (dreapta).
Creatorul ex libris-ului heraldic a fost întâiul născut al lui Grigore Basarab Brâncoveanu, prințul Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu. Matrița ex libris-ului a fost confecționată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea de Societatea Stern Graveur din Paris. Cu acest însemn de proprietate prințul a marcat cărțile din biblioteca moștenită de la tatăl său, insuficient cunoscută în prezent. Știm că aceasta cuprindea cărți vechi și rare, românești și străine, pentru că unele dintre ele, identificate cu ajutorul ex libris-ului, au ajuns în și colecțiile altor biblioteci din țară.
Mihai Constantin avea 11 ani când tatăl său a decedat. În 1887 a venit pentru prima oară în România, participând la reînhumarea rămășițelor acestuia la cimitirul Bellu. După bacalaureat a revenit din nou în țară pentru îndeplinirea stagiului militar, apoi s-a reîntors în Franța, unde și-a continuat studiile de filosofie și litere. Născut, crescut și educat în Franța, principele Mihai Constantin a trăit într-o lume plină de eleganță, pasionată de literatură, artă și muzică, în compania unor mari personalități ale vremii, care frecventau salonul literar al surorii sale, Anna de Noailles, sau salonul muzical al mamei lor, o talentată pianistă. Spre deosebire de celebra sa soră, căreia contemporanii i-au imputat deseori lipsa de atașament față de România, principele avea nostalgia strămoșilor și sentimentul datoriei către neam și țară.
Pe la 1900 s-a stabilit definitiv la București și s-a implicat în politică, devenind membru al Partidului Național Liberal. A fost deputat de Botoșani, deputat de Olt în mai multe legislaturi și ultimul efor al Așezămintelor Brâncovenești. Din februarie 1903 până în 1905 a condus revista literară, artistică și politică „La Renaissance Latin”, publicată la Paris. În 1909 s-a căsătorit cu Eugenie Antoniadis (1874-1917), cu care a avut un fiu, iar după moartea acesteia, cu Nicolette Cesianu (1891-1968), mariaj din care au rezultat patru copii. La instalarea regimului comunist avea 70 de ani și s-ar fi putut reîntoarce la Paris, dar era hotărât să nu-și mai părăsească țara. În anul 1948 moșiile familiei au fost expropriate. Anul următor a fost expulzat din reședința sa, petrecându-și restul vieții în subsolul unui imobil de pe strada Frumoasă. A murit la 22 august 1967, la Institutul de geriatrie Ana Aslan.
Exemplarul cu ex libris-ul „Brancovan” din Biblioteca Muzeului Municipiului București a fost dăruit, conform însemnării scrise de prinț pe fila de avant-titlu: „Doamnei Ilena Teodorescu. P. Basarab Brâncoveanu. 2 octombrie 1932”. Prezența ex libris-ului ne indică faptul că Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu a împărțit în dar această carte, urmând tradiția înaintașilor săi Brâncoveni.
Articol scris de Daniela Lupu, șef Serviciu Documentare, Bibliotecă, Arhivă
Sursa imaginilor: Biblioteca MMB
- Ex libris-ul heraldic al lui Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu
- Stema pentru titlul de conte al Ungariei conferit lui Constantin Brâncoveanu de împăratul Leopold I în 1688 (reproducere după Amédée de Foras, Notice historique et généalogique sur les princes Bassaraba de Brancovan, [Genève], 1889)
Bibliografie selectivă:
Caragiale, Matei, O contribuție heraldică la istoria Brâncovenilor, în Opere, București, 1936; Marinache, Oana, Familia Bibescu-Basarab Brâncoveanu. Între Paris și București, București, 2016; Sturdza, Mihai Dim., Aristocrați români în lumea lui Proust, București, 2016; Tiron, Tudor-Radu, Heraldica familiei Brâncoveanu (sec. XVII-XX) în Familiile boierești din Modova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, vol. II, București, 2011, p 319-322.