Cea mai mare dintre ctitoriile bucureştene ale domnitorului Constantin Brâncoveanu este biserica Sfântul Gheorghe-Nou, în faţa căreia străjuieşte astăzi statuia voievodului. Sub Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) a fost începută construcția mănăstirii cu ajutorul bănesc al cunoscutului învăţat, dragoman al Porţii, Panaiotachi Nicusios. Găsind-o neterminată, Constantin Brâncoveanu o schimbă cu totul. El ridică o biserică nouă şi sporeşte chiliile făcând un han cuprinzător, adăugând şi „case patriahiceşti şi egumeneşti”. În rândul meşterilor care au lucrat la zidirea ei se regăseşte pleiada cu mâini de aur, mari meșteri care au înălţat multe dintre bisericile şi edificiile civile în înfloritoarea epocă brâncovenească: pietrarul Vucaşin Caragea, vătaful de zidari Manea, lemnarul Istrate şi zugravul Pârvu Mutu.
Considerată de Del Chiaro drept una belissima chiesa, biserica Sf. Gheorghe-Nou a fost târnosită la 29 iunie 1707, cu mare pompă. Slujba religioasă a fost urmată de mare fast, în prezenţa patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, a mitropolitului Tâmovului, Dionisie şi a exarhului Sofiei, Axentie. La acest praznic oaspeţii au fost cinstiţi, pe lângă mâncări şi băuturi şi cu câte o punguţă cu galbeni şi o medalie comemorativă de aur. Averea acestei mănăstiri bucureştene era considerabilă, domnul depunând în contul ei, la Veneţia, un capital care îi asigura un venit de 900 galbeni anual. În pronaosul acestei biserici există două pietre funerare. Una din ele acoperă mormântul domnitorului Ioan Mavrocordat (1716-1719) aşa cum arată chiar inscripţia de pe ea.
Cealaltă lespede, fără inscripţie, se află pe mormântul ctitorului Constantin Vodă Brâncoveanu, ucis la Constantinopol din ordinul sultanului, împreună cu cei patru fii ai săi. După tragedia de la 15 august 1714, ”(…)în marea groază a asistenţilor, corpurile fură aruncate în faţa porţii. La vederea mulţimii de a cărei revoltare se temea, vizirul ordonă aruncarea trupurilor în mare”. De aici, pe ascuns sunt luate de creștini, agenţi ai Patriarhiei, şi îngropate în mănăstirea Halki, nu departe de Constantinopol. In iunie 1720, Maria, soţia marelui voievod le aduce la Bucureşti, în mare taină, şi le înmormântează în Biserica Sf. Gheorghe-Nou, aflată sub scutul Patriarhiei de Constantinopol.
Secretul acestei înmormântări a fost atât de bine păstrat că timp de două sute de ani mormântul lui Brâncoveanu a rămas neştiut de nimeni. Abia în anul 1914, când Virgil Drăghiceanu a descoperit inscripţia s-a aflat cine-şi doarme somnul de veci sub piatra frumos „înflorită” de lângă mormântul lui Ioan Mavrocordat. O singură candelă, de argint, agăţată de un suport păstrat şi astăzi, lumina odată deasupra mormântului indicând taina şi numele celui ce odihnea dedesupt: „Această candelă ce l-au dat Sti. Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab voievod şi este făcută de Doamna Măriei Sale Maria, care şi Măria Sa nădujduieşte în Domnul, iarăşi aici săi se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7228 (1720)”.
Articol scris de dr. Maria-Camelia Ene, Șef Birou Istorie Medievală Bucureșteană