AVANGARDĂ ↔ ARIERGARDĂ

   În continuarea seriei expoziţiilor organizate de Pinacoteca Bucureşti, Secţia de Artă vă prezintă din septembrie 2018, la Palatul Suţu, un compendiu patrimonial din colecţia Pinacotecii Bucureşti, menit să ilustreze şi să clarifice pe cât posibil conotaţiile conceptelor de avangardă şi aerirgardă în arta românescă, cât şi întrebările cu privire la existenţa unui raport de interrelaţionare între manifestările plastice asociate, atât din punct de vedere tematic, cât şi stilistic şi ideatic.

 

    Ne propunem o calătorie aventuroasă în timp, un drum parcurs în dublu sens, spre a analiza complexitatea acestui fenomen artistic şi literar modernist care a marcat mentalitatea interbelică, şi anume avangardismul: atât premisele apariţiei lui în spaţiul românesc antebelic, şi evoluţia acestuia în perioada interbelică, cât şi ecoul produs de avangardă în plastica perioadei următoare, guvernată ideologic de realism socialist, când asistăm între anii ’60-’70 la o “reîntoarcere” tematică şi formală spre principiile promovate de avangardismului istoric (interbelic) – ariergarda, aşadar o revenire la tradiţia esteticii avangardiste interbelice.

 

  Fiind un termen provenit din sfera militară, cu semnificaţia de garda din față, avangarda a căpătat cunoscutul sens metaforic – de critic al sistemului existent şi al prezentului, abia în secolul al-XIX-lea. Avangardismul, ca expresie a modernismului, s-a manifestat ca o mişcare colectivă de negaţie a canoanelor artistice existente, care nu reuşeau să exprime şi să soluţioneze plastic criza spirituală resimţită la nivel global. Artiştii propuneau umplerea acestui gol produs cu lucrări de artă nouă, în consens cu principiile estetice şi mentalităţile europene, cu care au intrat în contact în timpul studiilor: Munchen, Paris, Viena, Zurich.

 

   Se spune că fiecare perioadă a beneficiat în artă de o avangardă a ei, promovată de reprezentanţi care protestau veşnic cu penelul şi dalta împotriva sistemului oficial existent, fie cel social, politic sau artistic. Nu trebuie să  excludem, aşadar, aspectul că termenului i-au fost asociate conotaţiile de: revoltă, dizidenţă, independenţă.

 

   Dacă majoritatea proiectelor culturale destinate valorificării avangardismului românesc s-a axat în special pe analiza lucrărilor realizate de artiştii grupaţi în jurul revistei Contimporanul, indicând ca an oficial de naştere a acestuia 1922, expoziţia de faţă intenţionează să aprofundeze cercetarea prin parcurgerea a două triectorii distincte dar interconectate, în trecut.

 

   Una dintre traiectoriile propuse publicului vizează identificarea primelor manifestări artistice dizidente româneşti din istorie, de revoltă la adresa structurilor oficiale, care au stabilit premisele şi au pregătit terenul împământenirii artei noi, în scopul de a sincroniza principiile plasticii româneşti, artă tânără de altfel, cu cele occidentale. Vom descoperi în primă instanţă manifestări edulcorate ale simbolismului munchenez, asociate independenţilor de la Ileana (începând din anul 1896), iar în preajma Primului Război Mondial ecouri ale expresionismului german, o manifestare modernistă consacrată exprimării în materie a tragicului şi a crizei spirituale produse din raţiuni politice şi economice. Un rol important în sedimentarea bazelor mişcării avangardiste româneşti l-a avut publicarea manifestului futurist a lui Filippo Tommaso Marinetti, pe 20 februarie 1909 şi în limba română, în Democraţia, primit cu mult entuaziasm de tinerii artişti români.

 

  Avangarda românească, în sincronism cu cea internaţională, a fost privită în cercurile tradiţionaliste cu ostilitate atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică. Dezlănţuirea politicii antisemitiste i-a forţat pe mulți dintre avangardişti, evrei, să se expatrieze: Marcel Iancu, Victor Braune sau Jules (S.) Perahim. Deşi iniţial avangarda a fost privită cu simpatie de adepţii politicii de stânga datorită idealurilor sociale comune (arta trebuia să răspundă nevoilor proletariatului), unii dintre avangardişti fiind membri ai partidului comunist, după cel de-al Doilea Război Mondial avangarda se va dizolva odată cu implementarea ideologiei comuniste, din cauza faptului că aceasta era considerată o artă decadentă, burgheză şi ostilă intereselor claselor muncitoare.

 

  Cea de-a doua traiectorie propusă urmăreşte parcursul stilistic al creaţiei artiştilor avangardişti interbelici în timpul perioadei comuniste, un studiu de caz fiindu-i dedicat directorului Max Herman Maxy, un exemplu de artist versatil, care a reuşit să se adapteze realităţilor politice ale timpului său: va trece de la constructivism la realismul socialist impus de regim, revenind din anii ’60 la (neo)constructivism. Maxy nu este un caz singular în arta românească. Un alt studiu va analiza raportul ideatic dintre maestru, în cazul de faţă Nicolae Tonitza, şi ucenic, Corneliu Baba, explicitat prin comparaţia a două lucrări ce tratează un subiect şi o manieră de execuţie similare – Arlechinul, din perioade diferite: arta perioadei interbelice, cu influenţe expresioniste, şi ecoul produs de aceasta în perioada socialistă.

 

  Şi totuşi, ce a determinat în plin comunism această schimbare de paradigmă şi concepţie plastică, prin revenirea  la canoanele asociate avangardei istorice? Aceast memento poate semnala în contextul politic al vremii, printre alte aspecte, existenţa unei crize spirituale a artiştilor români, cauzată de ideologia riguroasă a partidului ce le îngrădea liberatatea de exprimare plastică. De aceea, propunem investigarea conceptuală şi formală a unui eşantion reprezentativ de lucrări de artă contemporană românească din colecţia Pinacotecii Bucureşti, care să ofere răspunsuri la întrebările născute pe parcursul cercetării.

 

    Expoziţia va ilustra printr-o amplă selecţie de opere de pictură, grafică şi sculptură, din bogata colecţie a Pinacotecii Bucureşti, o perpetuă Lume ca spectacol, un manifest plastic dedicat ilustrării evoluţiei stilistice a avangardismului plastic românesc.

 

   Loredana Codău

 Muzeograf Pinacoteca Bucureşti