Interviu cu Dorin Matei, redactor șef al revistei „Magazin istoric”

Lobby pentru istorie

„La mulți ani!”, Magazin istoric la împlinirea vârstei de 55 de ani! Știm cu toții că revista a fost îndrăgită încă de la început. Cozi la chioşcurile de difuzare a presei, oameni care aveau revista în colecție și numai laude la adresa acestei „cărți” cu apariţie lunară pe care mulți o aşteptau şi o citeau cu mare plăcere! Și Magazinul Istoric are propria sa istorie. Cum v-au fost toți acești ani? Cum v-a mers în pandemie?

Dorin Matei: Vă mulţumesc pentru aprecieri şi pentru urări. Într-adevăr, primele numere ale revistei se vindeau ca pâinea caldă. Îmi povesteau colegii care au participat la apariţia primului număr, în aprilie 1967, că a fost nevoie de trei tiraje succesive. Paradoxal, dar situaţia pare cumva să se repete astăzi. La multe chioşcuri din Bucureşti nu o să vedeţi revista expusă şi, dacă o cereţi, vânzătorul o scoate de sub tejghea. În multe locuri revista se distribuie sub forma unor „abonamente“, a reţinerii cu anticipaţie la vânzător, ceea ce este anormal, dar asta este difuzarea presei în România!

A trecut o jumătate de veac, s-au schimbat generaţii de cititori, s-au schimbat şi generaţii de redactori ai revistei. Au fost anii de până în decembrie 1989, cu poverile ideologice impuse. Au fost anii de după decembrie 1989, cu greutăţile economice, cu falimentul răsunător al fostei firme de stat de difuzare a presei, Rodipet, privatizată cum s-au făcut la noi privatizările, cu incapacitatea de a crea un sistem de difuzare a presei la nivel naţional, cu o legislaţie care îl favorizează pe cel care te fură. Dar am supravieţuit. Inclusiv în pandemie şi ne bucurăm că am făcut-o fără ajutorul statului. În prima lună după instaurarea lock-downului, nu a fost uşor. Tocmai stabileam tirajul pentru luna aprilie şi curgeau înştiinţările de la firmele de difuzare că îşi suspendă activitatea. Din fericire nu au făcut-o toate şi nu ne-am încetat apariţia. Din luna următoare, lucrurile au revenit la normal, încet-încet. Normal este un fel de a spune. Sunt tot mai puţine publicaţii tipărite şi oricât de bine s-ar vinde revista Magazin istoric, este evident că nicio firmă de difuzare a presei nu poate supravieţui doar din vânzarea ei şi a altor câtorva reviste. Greşeala fundamentală a presei de la noi, care a oferit, aproape în totalitate, conţinut gratuit online, face ca abonamentele la ediţia online să fie încă în număr prea mic.

Dacă ne raportăm la perioada post-decembristă, care este seria de articole a Magazinului istoric de care sunteți cel mai mândru? Ce vești aveți pentru fani? Spre ce vă îndreptați?

D.M.: Mi-e imposibil să aleg un titlu. Ne străduim ca fiecare articol să fie interesant măcar pentru un grup dintre cititorii noştri. Faptul că suntem copiaţi – de cele mai multe ori fără să se spună acest lucru; un poet mi-a spus odată că Magazin istoric este cea mai furată revistă din România şi nici nu ştia câtă dreptate are – este un motiv de mândrie. Ca şi faptul că multe articole pe care le publicăm sunt menite să aducă limpezirea unor subiecte, prezentate eronat în mass-media românească, să ofere cititorului o perspectivă optimistă asupra prezentului şi viitorului prin recurgerea la trecut. Vrem să continuăm pe aceeaşi linie, vrem să fim mereu interesanţi, fără a fi facili, fără a face concesii, fără a înlocui rigoarea cu goana după clickuri, adaptându-ne cerinţelor noilor generaţii, fără să-i abandonăm pe cei care ne-au fost cititori fideli de atâtea zeci de ani.

Recent ați declarat: „acum încep să intre în politică absolvenţii care au făcut doar o oră de istorie pe săptămână“. Dar noi, ca popor, ce ne facem cu numai o oră de istorie pe săptămână și cu o programă care oricum mai mult încurcă decât descurcă ițele materiei?

D.M.: Este o evidenţă, din moment ce o oră este prevăzută pentru disciplina istorie. Dar nu este o problemă doar a societăţii româneşti. Peste tot istoria este în suferinţă. Cred că v-ar fi foarte greu să găsiţi rapid nişte nume de istorici francezi din tânăra generaţie, care să fie foarte cunoscuţi, aşa cum erau pe vremuri Fernand Braudel, Emmanuel Le Roy Ladurie, Pierre Chaunu, Jean Delumeau sau Georges Duby. Vocea istoricului nu mai este căutată. Motivele sunt multiple. Unul ţine de faptul că politicienii consideră că nu mai au nevoie de părerea istoricilor, că îi cam încurcă în proiectele lor. Iar istoricii par să nu sesizeze că funcţia socială a istoriei s-a schimbat. Istoricii au devenit importanţi atunci când politicienii au descoperit că cercetarea şi popularizarea trecutului pot contribui la formarea sentimentelor patriotice, care consolidează spiritul naţional. A spus Cicero că Historia magistra vitae est, dar vreo 1.500 de ani oamenii au trăit fără cărţi de istorie. Abia odată cu naşterea naţiunilor moderne şi a statului naţional istoricii încep să fie căutaţi, iar politicienii să îşi decoreze discursurile cu trimiteri la trecut.

Trăim azi într-o lume în schimbare, care pare că şi-a propus să destructureze naţiunile şi statele naţionale. Nu spun nici că e bine, nici că e rău. Ştiu din istorie că dacă acesta va fi mersul lumii, degeaba te opui. Dar este evident că niciun patron de multinaţională nu este interesat de dezvoltarea sentimentelor patriotice la angajaţii săi. Lumea se schimbă ceva mai repede decât reuşesc să se schimbe istoricii, care probabil vor trebui să îşi caute o nouă funcţie socială. Trăim vremuri de profunde prefaceri şi, iarăşi din istorie, ştiu că în asemenea vremuri apar şi multe aberaţii, şi multe exagerări, şi multe greşeli. Apoi, la un moment dat, când lumea îşi găseşte noul făgaş, lucrurile se reaşază. Acum câtva timp, în S.U.A. a existat o dezbatere, despre care la noi s-a vorbit prea puţin, provocată de întâmplările din Irak şi Afganistan. S-a discutat atunci dacă nu ar fi cazul ca, pe lângă consilieri economici, de securitate, preşedintele american să aibă şi un consilier pe probleme de istorie, care l-ar ajuta să înţeleagă mai bine rădăcinile istorice ale unor probleme actuale şi l-ar feri să comită alte greşeli.

Cu ceva vreme în urmă am luat un interviu unui ambasador acreditat la Bucureşti, care era şi istoric. În mod firesc, l-am întrebat în ce măsură îl ajută pregătirea de istoric în munca de diplomat. Mi-a răspuns că nu îl ajută deloc, pentru că diplomaţii sunt chemaţi să ia decizii rapide, în momente de criză, pentru a salva vieţi omeneşti, şi nu au timp să se gândească la trecut. M-am ferit să îi spun că, probabil, tocmai din ignorarea rădăcinilor istorice ale unor asemenea crize contemporane soluţiile pe care le iau au atât de puţin succes pe termen lung.

Dar rămân optimist, pe termen lung. Cum vă spuneam, omenirea a supravieţuit un mileniu şi jumătate doar cu cronicile, care nu erau chiar cărţi de istorie şi erau şi puţine, şi puţin citite.

Asupra cărei teme v-ați oprit anul acesta pentru Simpozionul anual de istorie și civilizație bancară Cristian Popișteanu?

D.M.: Tema din acest an a celei de a XXX-a ediţii a Simpozionului de istorie şi civilizaţie bancară „Cristian Popişteanu“ este una de actualitate – din păcate, aş spune: „Frontiere, instituții și aur în vremuri de război“. Am să adaug doar că printre invitaţi se numără domnul Vladimir Socor, un fin analist al spaţiului est-european.

Cum vedeți evoluând în viitor relația cu Muzeul Municipiului București?

D.M.: Cu istorici din cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti avem de mulţi o colaborare foarte bună. Mă bucur că din acest an am putut stabili, cu ajutorul domnului director Adrian Majuru, şi o colaborare instituţională. Suntem o revistă de istorie, care se adresează iubitorilor acestui domeniu, pe care în egală măsură îl slujeşte şi Muzeul dumneavoastră, deci avem un scop comun. Putem face cunoscute unui public larg şi care este interesat atât realizările instituţiei muzeale, cât şi problemele cu care se confruntă. Am constatat că istoricii nu sunt foarte conştienţi de nevoia, în societatea de astăzi, de ceea ce se cheamă lobby, adică pledoarie pentru istorie. Trebuie să explicăm mai clar şi mai susţinut oamenilor de ce este nevoie de istorie, nu doar să ne îmbufnăm că istoria nu mai este preţuită ca în trecut. Cred că împreună putem face mai bine acest lucru.

Interviu realizat de Simona Popescu